Poezii de DAN MINOIU

SCRISOARE DIN ANONIMAT

Îţi scriu astăzi dragul meu fiu,
Să văd ce mai este cu tine
Şi-aş vrea cu putere să ştiu

Că ţi-e cald şi ţi-e bine.

Că încă măcar nu te-au prins
Durerile cele amare
Acele dureri ce m-au stins

Când anii mi-erau încă-n floare.


Să-mi spui de nepoţi că sunt mari
Cu şcolile toate gătate
Şi seara să-mi spui: mai tresari

Aşa cum făceai pe-nnoptate ?


De tine mi-e dor să-te mai văd
O clipă măcar, în astă viaţă
Şi-n zâmbetul tău vreau să văd

Că soarta cu bun te răsfaţă.


Că eşti ajutat la nevoi
Că dreaptă ţi-e calea în lume
Şi după tristeţe şi ploi

În soare e scris al tău nume.


Aici unde sunt e frumos
Şi lumea e bună cu mine
Privim însă trişti pe din dos

Fereastra, când nimeni nu vine.


Mi-e dor să mai treci uneori
Dar ştiu câtă treabă-i acasă
Duminica-mi dau reci fiori,

Gândind ca-i să vii şi că-ţi pasă.




Dar uşa rămâne mereu
De vreme-ndelungă închisă
Mai vino acum, dragul meu

O clipă să-mi fie permisă.




Să-ţi pun mâna slabă pe creştet
Să simt că mai am o plutire
Şi bobul de lacrimă veşted

Să cadă pe-o crudă amintire.




Părinţi că mai suntem poveri
Copii că avem doar în vise
Şi-n noaptea de crude tăceri

Puţine ne mai sunt permise.




Te las aşadar dragul meu
Să-mi scrii ce mai ştii despre toţi
Transmite-le dorul meu

La rude, vecini şi nepoţi.




Şi-n seară de vrei pe vecie
Să-ţi pui gândul bun pe-a mea rană
S-o-nchizi şi nici nimeni s-o ştie

Când dusă va fi a ta mamă...




RUGĂMINTE


Ninge pe trotuarul vechi, de lângă stradă
Numai noaptea-aprinde fermecatul loc.
Te aştept cu bulgări, deşi n-am zăpadă

Să refacem clipa fără de noroc.


Timpu-i dus pe creste, visele-s domoale
Pe umbritul joc al mersului firesc
Te aştept în clopot, fără rotocoale

Şi fără de zâmbet, noaptea când privesc.


Te aştept cu tâmpla de vecernii plină
Cu stigmat de rouă, care ai să-l pierzi
Te doresc în şoapte, să-mi devii Regină

Tu, Femeie, Doamnă, care mă dezmierzi...




Te aştept cu toate visele-ntâmplate
Cu-alintări de coapse şi de vânt uşor
Nu lăsa femeie, plânsul dintre pleoape

Să se scurgă-n vremea unui alt fior.




Te aştept când iarna încă nu mai zbate
Şi nu-ţi vreau doar mâna, singur legământ
Lasă tu fereastra scursă- între păcate,

Să nu se închidă, noaptea, prea curând...




Altar


Nu mai avem untdelemn
La dragostea candelei noastre
Hai vino şi pune un semn

Fitil, din păcatele noastre.




Demult, rugăciuni nu-mi mai plac
Şi focul nu-l vrei să mai ardă
Te pierd părăsită-n alt veac

Când jocurile vor să ne piardă.




Femeie cu trup de altar
Hai schimbă doar ceasul din grindă
Când vraja din candelă iar

Încearcă din nou să ne-aprindă.




Amar

Cu frigul strâns în răul despre toate,
M-am încotoşmănat până la glezne
Şi-ţi cer cu şoapta prinsă-ntre păcate

Să te întorci fără a-mi pune semne.




Şi-n pagini despre ursitoare ce-au să mintă,
Să mă adăposteşti ca semn de carte
Iar noaptea mirilor ce nu cuvântă

Să o petrecem fiecare-n parte.




Când obosiţi de întâmplarea nunţii,
Ne vom urma tăcerile în doi,
Să încercăm să dăm sudoarea frunţii

Pe ploaia aşternută între noi.




Înfriguraţi, pe plita-amărăciunii
Să punem de un ceai cum n-a mai fost
Şi-amestecaţi în preschimbarea lumii

Să ne sorbim frumoaso, pe de rost.




Cântec lui Esenin


Ţipăt neuitat şi neiubit
Primăvara a uitat să doară
Timpul plânge acum în asfinţit

Pentru şoapta care o să moară.




Visul tâmplei ne-a uitat pe veci
Grija s-a întors într-o clipită
Când pe buze tu, cu braţe reci

M-ai cuprins în veşnica-mi risipă.




Clopote în ganguri nu mai bat
Tu mă laşi pentru întâia oară
Eu pentru întâia oară zac

Şi nu merg la votcă-n astă seară.




Vremea s-a urcat lângă fereşti
Viaţa a-nvăţat să nu mai moară
Am s-te duc iubito în caleşti

Şi-am să pierd pentru întâia oară.




Frunzele se sparg în ochii muţi
Glasul meu prin toamnă se va scurge
Când vom asculta cu ochii sluţi

Visul tău, ce-n iarbă, mă va plânge.




Timpul a uitat de dorul tău,
Să despice fire în fereastră
Doamne, cât ai vrea un derbedeu

Să mai pună floare într-o glastră.




Şoaptele mi le-am uitat pe veci
Nu mai ştiu în lume cum e cursul
Dar cu-a tale buze moi şi reci

Vreau să îmi câştig pe veci recursul.




Nu mai pot în toamnă să te am
Nici la treburi nu mai sunt ca lumea
Doamna mea, îmbracă-te-ntr-un ram

Când ne desfrunzim, ca ieri, pădurea.




Glasul meu e stins pe-un alt trotuar
Lasă-l tu, nu-l ridica de-acolo
Şi cu foaia smulsă-n calendar

Vino să fugim, pe ici pe colo.