Poezii de Daniel Irimescu

ATÂT

Atât de limpede ți-e gândul

Că nu mă satur să-l ascult,

Cum se prelinge-ncet pe gură,

Un strop de cer și de tumult.

Atât de caldă ți-e privirea,

În ochii tăi mă întâlnesc

Și mă topesc printre troiene,

Cu focul tău nepământesc.

Surâsul tău mă înfășoară

Cu fir ușor de borangic,

Din vremuri vechi de odinioară,

Ce foc în mine au aprins.

Atât de-ntinsă-i depărtarea

Ce se așează între noi,

Că se întunecă și zarea

De-atâta chin, și-atâtea ploi.

La pasul tău privesc cum trece,

În suflet urmă mi-a lăsat,

Și nici un râu nu o va șterge

Cât te iubesc fără păcat.

DIMINEAȚA  LUMINII

Las frageda lumină să vorbească

La-ngemănarea dimineților târzii,

Când roua-n tihnă prinde să-nvelească,

Candoarea pașilor curați, din zori de zi.

Tălpile-mi sărut pământul dezvelit

Și-l simt cum măngâie picioarele domol,

Cu fiecare pas, respir, la nesfârșit,

Aroma vieții pătrunzându-mi trupul gol.

Mă prind cu mâinile de-un colț de răsărit

Și-l strâng în palmele căuș, ca să îl sorb,

Să nu se piardă niciun strop de infinit,

Când însetat de el mă pierd, de orb.

Pătrund prin stropi care aștern pe flori

Din nesfârșita curgere-n milenii,

Esența cerului, în armonii de viori,

Din minunata odă a Iubirii!

Adânc coboară-n fiecare por

Trezind în taină ochiul adormit,

De-ntunecimi ce parcă pun zăpor,

În asfințituri care ne-au zorit.

Pierdută într-un răsărit de noapte

Eterna-mi pleoapă-a  nemuririi,

Se zbate-n chipul fiecărei șoapte,

Din nesfârșita dimineață a Luminii!

INIMI GALBENE

Atâta toamnă-i împrejur

Că plâng de zor copacii,

Cu inimi galbene de dor

Și firave, ca macii.

Pe cerul plumb se-ngrămădesc

Din zări mulțimi de valuri,

Și-n nesfărșite râuri curg

Lovind  a noastre maluri.

Și nu mai știm de-a fost cândva

Prin noi o dulce  vară,

Iar din iubiri  rămas-au ploi,

Cu stropi făcuți din ceara.

Pe frunza-ți tristă, ruginită

Se văd ca mărgărite,

Mulțimi de riduri ce stau prinse,

Din anotimpuri însorite.

Uscată toată de răceala

Prelinsă peste tine,

Tu plângi acum trecuta vară,

În toamna care vine.

LACRIMI DE MAMĂ

Pe prispa vechii case

Tu maică îndurerată,

La piept o haină strângi,

Cu mâna tremurată

Plecat-am toți prin lume

Și nimeni n-a rămas,

Să-ți mângâie durerea,

Din ultimul tău ceas

Pe umeri anii-ți curg

Prin plete de zăpadă

Și speri la primăveri,

Ce n-au să te mai vadă

În depărtări te-pierzi

Cu gânduri și dorinți

Și-ți pare că ne vezi,

Prin pleoapele fierbinți

Din ochi încet se scurg,

În vale multe lacrimi,

Iar îndelungul plâns,

S-a ratacit prin patimi

Mai vrei măcar o dată,

În brațe sa ne ții,

Cu inima-sfărmată,

Tu spui: Eu plec copii!

TREC COCORII

Din văzduh se scutur norii

Zgribuliți de-atâta dor,

Tot privind cum trec cocorii

Și sub ei un alt decor.

Vântu suflă-n a lui strună

Și se tânguie de zor,

Din copaci frunze adună,

Pe pământ face covor.

Soarele sfios privește

După-un văl de ceață groasă

Și-a lui rază-acum tânjește,

După vara-i prea frumoasă.

Doi copii desculți aleargă

Prin frunzișuri fără rouă,

Râsul lor acum dezleagă,

Anotimp în haină nouă.

Sub o salcie pletoasă

Pironit îmi număr zorii

Și prin mantia-i ruginoasă,

Iar mă uit, cum trec cocorii!