Poezii de Hura Mihaela

Răscoala renilor

Într-un ocol, la Polul Nord,
renii lui Moșu-s bosumflați
și nu se pot pune de-acord,
atât de tare-s revoltați.
Începe unul : -Știți ceva?
Mă simt grozav de exploatat.
De-atâta muncă, zău așa,
mi-a cam ajuns, m-am săturat!

Sare și altul : -Da, și eu!
E vai de capul nostru, vai!
Cărăm cu tonele mereu,
muncim pe brânci, ca niște cai.
-Ia stați așa, să fim cinstiți -
se-aude Rudolf, mai blajin -
suntem curați și îngrijiți
și asta nu-i deloc puțin.
-Ei, da! Vorbești ca să nu taci.
Mai bine ia-ți tu nasul roș'
și, dacă vrei ceva să faci,
du-te și-adu-l aici pe Moș,
să-i spunem noi de la obraz
că nu mai vrem să suportăm
și că a dat de greu necaz :
dorim în grevă să intrăm!
Exact atunci, chiar lângă ei
apare însuși Moș Crăciun :
-Cum mai stă treaba, renii mei?
Nu mai e mult până-n Ajun
și suntem așteptați, cum știți,
de milioane de copii.
Ia spuneți, sunteți pregătiți
să le aduceți bucurii?
Uitând pe loc de supărări,
renii se-agită, fericiți,
și sar voioși, pufnind pe nări :
-Suntem grozav de pregătiți!


Lupul foarte rău

Într-o vară oarecare,
prin pădure, pe cărare,
o fetiță
cu scufiță
și un coș plin cu mâncare
se îndreaptă spre bunica.
Și, ca să nu-i vină frica,
inventează-n gura mare
un fel de numărătoare :
„Unu
lupul dă cu tunu’,
doi
lupi aleargă prin zăvoi,
trei
lupi drăguți și mititei...”
Și, chiar când voia să spună :
„Patru lupi urlă la lună”,
cine credeți că apare
de după un fag mai mare?
Sigur c-ați ghicit – chiar lupul,
agitându-și tare trupul,
fioros
și nervos :
-Nu știu, fato, ce-i cu tine;
nu mai poți de-atâta bine?
Prin pădure, singurică!
N-ai tătic și n-ai mămică?
Te-au lăsat de capul tău,
nu te temi de lupul rău?!
-Tătic n-am avut vreodată,
iar mămica-i ocupată
și n-am alte surioare
ca să-i ducă de mâncare
bunicuței bolnăvioare.
Dar, să știi, mi-e frică tare!
Nu-s cuminte ziua toată,
dar n-aș vrea să fiu mâncată,
că-s micuță
și drăguță.
Nu-s chiar foarte îndrăzneață,
dar am planuri mari în viață,
fiindc-am prins cândva de veste
c-o s-ajung într-o poveste.
-Of, cu asta m-ai dat gata!
Nici eu nu știu cine-i tata,
deci suntem, pe cât se pare,
doi orfani cu suflet mare.
Îți spun sincer, măi copilă,
sunt un lup cuprins de milă
și-acum chiar că te-ndrăgesc.
Eu n-am vrut să te-ngrozesc,
dar de ce ți-a dat prin gând
să te-apuci așa, urlând,
să reciți versuri nebune
tocmai despre lupi? Ia spune!
-Fiindcă m-a-nvățat mămica
totdeauna s-alung frica
înfruntând-o vitejește
când simt că mă copleșește.
-Aici sunt de-acord cu tine.
Știi ce îți propun, mai bine?
Uite, se-nnoptează-ndată
și-n pădurea-ntunecată
nu-s toți lupii-așa de treabă,
deci hai să plecăm degrabă.
Spre bunica te-nsoțesc,
dar în schimb vreau să primesc
niște promisiuni oneste :
dac-ajungi tu în poveste,
tare-aș vrea s-ajung și eu,
dar ca lup viclean și rău.

Și să-mi lași timp la-ndemână,
s-o înfulec pe bătrână,
ca să nu râdă de mine
toată lumea-n codru. Bine?


Nervi de cal

Ei, uite, iar s-a întâmplat:
frumoasa fată de-mpărat
de zmeul rău a fost răpită!
Întreaga țară-i răvășită
și tatăl a trimis solie
că dă juma' de-mpărăție
aceluia dintre eroi
care-i dă fata înapoi.
Prinți falnici și flăcăi de rând
s-au pregătit de drum, sperând
că ei vor fi aceia care
să-ncheie trista întâmplare.
Și-ntr-adevăr, au încheiat,
dar nu așa cum au sperat,
căci zmeul, hoțul dintre hoți,
i-a cam învins, pe rând, pe toți.

Dar lumea toată stă-n mirare
de următoarea întrebare:
cum oare tocmai Făt-Frumos
nu se arată curajos??
E singurul ce n-a plecat
s-aducă fata de-mpărat.
Vezi, lumea nu-i deloc în temă
că Făt-Frumos are-o problemă:
căluțul lui cel năzdrăvan
n-a mai zburat de-aproape-un an
și stă în grajd nefericit,
flămând, nervos și plictisit.
Nici n-ați putea ghici de ce:
n-are jăratic, asta e!

Întâi, l-a luat prințul ușor:
-Fii, calule,-nțelegător!
Îți cumpăr orice altceva,
doar spune-mi ce, și vei avea.
Dar uite, ori mă crezi, ori ba,
jăratic n-am de unde lua -
în ziua de-azi, nici în povești
așa ceva nu mai găsești.
Privindu-l foarte suspicios,
calul răspunde: -Făt-Frumos,
nu vrei să înțelegi, sau ce?
Nu pot zbura mâncând orice,
că nu-s o jalnică mârțoagă,
să ronțăi iarbă din desagă...
O fi prea mult ce ți-am pretins:
o tavă cu cărbune-ncins??
Și, aruncându-și nasu-n vânt,
n-a mai rostit niciun cuvânt.

Uitându-se la el șocat,
prințul îi zice-nfuriat:
-E zarvă mare-n lume-acum
și trebuie să plec la drum,
să lupt cu zmeul furăcios.
Deci, calule, te rog frumos,
mănâncă iute ce avem
și hai odată, să plecăm!
Nu pot mai mult pe-aici a sta,
ne râde lumea, zău așa...

Dar calul tace-n continuare.
Cuprins acum de-ngrijorare,
prințul declară, abătut:
-Așa căpos n-am mai văzut!
Hai, bine, uite ce-ți propun:
îți cumpăr fânul cel mai bun -
de munte, de la Voroneț.
Dar fii și tu un pic isteț:
dacă refuzi să mă-nsoțești,
te-alungă lumea din povești
și-ai să rămâi, ca o mârțoagă,
să-ți râdă-n nas pădurea-ntreagă.
Te rog, acum, încă o dată:
să mergem s-o salvăm pe fată!
Nu-i timpul să te sclifosești -
jăratic tot n-o să găsești.
Pricepe-odată, calule,
că s-au sfârșit poveștile
și astăzi nimeni nu mai scrie
și despre noi, fir-ar să fie!
Mănâncă și tu pufuleți,
altfel rămânem nătăfleți
și o să spună lumea toată
că nu mai poate-o biată fată
să-l capete pe Făt-Frumos...

Hai, nu mă fă să plec pe jos!


Lupta cea mai grea

E Cosânzeana tare tristă,
azi nici nu s-a mai pieptănat,
își suflă nasul în batistă
și bate-odaia-n lung și-n lat.
Strânge în mână-o hârtiuță
pe care scrie cu creion:
„De vrei să fii cea mai drăguță,
vino la Cloanța la Salon!”

Mototolind în pumn hârtia,
Ileana bate din picior:
-Uite ce face băbătia!
Mă enervează, simt că mor...
O să se umple-acum Pădurea
de vrăjitoare frumușele,
și eu o să arăt aiurea
în comparație cu ele.

Temându-se că e în joc
chiar titlul ei de preafrumoasă,
Ileana s-a oprit în loc,
a tras un scăunel la masă,
a scris rapid un bilețel
și l-a trimis lui Făt-Frumos,
gândindu-se că numai el
putea să-i fie de folos.

Prințul sosește-n graba mare,
adus de calul zburător:
-De ce atâta nerăbdare?
Ți-era de mine-așa de dor?
-Mi-era și dor - răspunde fata -
dar am acum o supărare:
și-a deschis Cloanța, minunata,
salon de înfrumusețare!

A priceput prințul prea bine
de ce e fata furioasă
și-a râs: -Doar știi că pentru mine
tot tu rămâi cea mai frumoasă.
Ileana a privit țâfnoasă
direct în ochii prințului:
-Deci să-nțeleg că sunt frumoasă
doar pentru TINE? Asta spui?
-Nuuu! Ești frumoasă pentru-oricine -
s-a repezit prințul să zică -
și-n comparație cu tine,
o alta e doar... frumușică.
-Aha!! Deci tu, când treci așa
prin codru, mă compari pe MINE
cu alte frumușele, da?
Cu asta te ocupi tu? Biiine...
-Nu te compar cu altele -
s-a bâlbâit el speriat -
vreau doar să spun că n-ai de ce
să-ți faci tu griji, că e păcat...
-Deci vrei să spui că sunt fițoasă
și pe nedrept m-am supărat?
Mai bine rămâneai acasă,
îmi pare rău că te-am chemat!

Nemaiștiind ce să mai spună
și-un pic cam tare speriat,
i-a urat prințul „Noapte bună!”,
a luat căluțul și-a plecat.

De-atunci, a preferat mereu
o luptă cu oricare zmeu,
decât s-o mai înfrunte-o dată
pe Cosânzeana supărată...


Ce visează un școlar

Pentru prima oară-n viață
am fost vesel c-a sunat
ceasul meu de dimineață.
Pfuai, urât am mai visat!

Parcă noi eram în clasă
și-a intrat o vrăjitoare
pe o mătură stufoasă,
și-a-nceput să țipe tare:

-Cine nu știe cât face
douășcinci plus patrușdoi,
îl mănânc! Ah, cât îmi place
să înghit copii ca voi!

Și ne-a dat câte-o hârtie
și un pix care scria
numai numărul „o mie”,
și noi toți am scris așa.

Vrăjitoarea, bucuroasă,
a zis: -Nu știți s-adunați!
Sunteți cea mai slabă clasă
și veți fi pe loc mâncați.

Eu, plângând, m-am ridicat
și-am zis: -Doamna vrăjitoare,
noi asta n-am învățat
în clasa pregătitoare.

Ea atunci s-a enervat
și-a țipat: -Ia fii atent -
pentru azi, toți ați luat
câte-un Insuficient!

A-nceput întreaga clasă
să o roage să ne ierte.
Cum să mergem noi acasă
cu-așa notă, să ne certe?!

Ea, din mătura stufoasă
a făcut un pix și-a scris,
chiar lângă intrarea-n clasă:
„Vă mănânc, cum am promis!”

Noi ne-am pus mâinile-n cap,
pe sub bănci ne-am pitulat,
sub cuier și prin dulap,
și-apoi... ceasul a sunat.

Pfuai, urât am mai visat!


Vara Moșului

Moș Crăciun a hotărât
să meargă și el la mare.
-Bine, du-te, n-ai decât -
i-a spus Doamna, zâmbitoare.

-Cum? Mă lași?! - s-a cam mirat
el de-așa o acceptare.
-Sigur, mergi neapărat,
ție-ți place mult la soare...

Nefiind prea lămurit
dac-a fost o ironie,
Moș Crăciun s-a pregătit
de marea călătorie.

Renii s-au topit de râs
când l-au auzit ce vrea:
-Gândurile astea îs,
Moșule, cam tra-la-la.

Da, ne și imaginăm
cum ajungem noi la mare,
pe nisip s-aterizăm
cu sania zburătoare.

Ce spectacol reușit -
Moș Crăciun în toiul verii,
în costumul îmblănit!
S-ar cruci și pompierii...

Spiridușii-au râs și ei
de s-a zgâlțâit banchiza:
-Înțelegem noi că vrei
să-ți fluture barba briza.

Dar ia spune, Moș Crăciun,
ți-ai luat costum de baie?
Sau îți pui paltonul bun,
să te aperi de văpaie?

Auzindu-i Moșul cum
se distrează toți grozav,
a cam renunțat la drum
și s-a prefăcut bolnav,
ca să poată să le spună
că nu știe ce-a vorbit.

A mai râs Polul vreo lună,
și apoi s-a potolit.

Anul a trecut încet,
dar, în vara următoare,
Doamna l-a-ntrebat discret:
-Să-ți rezerv bilet la mare?


A fost odată o găină

Într-o zi de mai, frumoasă,
o vulpiță cam flămândă
s-a apropiat de-o casă
și s-a așezat la pândă.

A tot stat așa o vreme
și s-a pus pe cugetat:
ce necazuri, ce blesteme
o apasă ne-ncetat?
A slăbit ca vai de lume,
e tot timpu-nfometată;
vrea să știe și ea cum e
să ai burta-ndestulată.

Pe de-a-ntregul deprimată,
a oftat și-a dat să plece.
Chiar atunci - minune! Iată,
lâng-un vas cu apă rece
s-a ivit, scăldată-n soare,
hrana ei cea preferată:
o găină - cea mai mare! -
roșie și minunată.

Văzând-o de forță plină,
vulpea a-nțeles, în fine,
că, fugind după găină,
s-ar cam umple de rușine
când gobaia sănătoasă
ar întrece-o în iuțeală.
„Dar eu nu-s șireată? Lasă
c-am să-i coc o păcăleală.”

Așadar, își drege glasul
și o cheamă cu blândețe:
-N-ai vrea să-ți îndrepți tu pasul
către mine, frumusețe?

Fără veste-așa luată,
găina se pregătește
s-o zbughească spre poiată.
Însă vulpea n-o slăbește:
-Nu te speria prea tare,
n-ai motive, drept îți spun -
m-ai uimit cu-a ta splendoare
și de-aceea îți propun:
mai adu vreo două fete,
tot frumoase-așa ca tine,
că vreau să vă fac vedete
în pădure. Zi, nu-i bine?

Orătania, flatată,
meditează un minut,
apoi strigă la roșcată:
-În pădure să mă mut?...
Bine, vin. Dar de mâncare
ce-mi oferi? Grăunțe ai?
-O să fie-o sărbătoare,
îți dau tot ce vrei, doar hai!

Strălucind de încântare,
cu un zâmbet grațios,
aripata strigă tare:
-Doamnă, mulțumesc frumos!

Apoi zburdă, furtunoasă,
țopăie peste zăplaz,
se repede la blănoasă
și-o sărută pe obraz.

EPITAF

A fost o găină bună.
A trăit un an și-o lună.


Iepurașul care n-a fost Moș

Într-o pădurice rară
toți se-amuză copios
de o chestie bizară:
iepurașul e... nervos!
Se învârte fără stare,
arțăgos ca un arici,
bântuit de-o întrebare:
„Care-i rostul meu aici?”

Drăgălaș cum nu se poate,
alb ca neaua și pufos,
nici măcar o râmă, frate,
nu îl ia în serios.
Vulpea îl gonește-ntruna,
lupu-l caută mereu...
Vrea și el o zi, doar una,
să se simtă semizeu.

Visul lui de când se știe
e secret, dar eu vi-l spun:
și-a dorit mereu să fie
în locul lui Moș Crăciun.
„Ăsta rol, fir-ar să fie! -
ce grozav e să fii Moșu'
și ce bine mi-ar sta mie
îmbrăcat frumos în roșu...”

Tot gândindu-se la asta,
l-a cuprins invidia
și-a decis: „De-acuma basta!
Trebuie să fac ceva.
Iarna nu e loc de mine,
că Ajunu-i ocupat,
toamna plouă, deci mai bine
 să stau la căldură-n pat,
vara e prea cald afară
și transpir, că-s rotunjor...
Ia să văd: în primăvară
n-oi găsi vreun locușor?”

Și, străfulgerat deodată,
a strigat: -Ia stai așa!
Vine Paștele îndată -
asta va fi ziua mea!
Voi fi cel mai cool din lume
și voi face... Ce-o să fac?
A, m-am prins: voi face-anume
pască, drob și cozonac.
Sau... mai bine, să le facă
fiecare gospodină.
Eu am să invit la joacă
toți copiii în grădină
și-am să le aduc, ce tare!! -
ouă mari de ciocolată,
o să fie-o sărbătoare
să se mire lumea toată.
Și-o să vezi atunci în ziare
ce vedet-o să fiu eu...
Or să vrea cu mic, cu mare,
toți să fie-n locul meu.

A, ce plan, ce rezolvare!
Doar atât vreau să mai spun:
iepurașu-i cel mai tare!
Acum ce zici, Moș Crăciun?

Altă capră și alt lup

Plecând de-acasă capra într-o zi,
le-a spus ieduților: -Iubiți copii,
mama se duce la cumpărături.
Să nu vă vină cheful de-aventuri:
nu vă certați și nu vă păruiți,
pe sobă să nu vă găsesc suiți,
aveți salată-n frigider - mâncați
și ușa nu uitați s-o încuiați!
Am auzit că lupul e flămând,
așa că nu cumva să vă dea-n gând
pe-afară să ieșiți să vă jucați,
decât dacă doriți să fiți mâncați.
Puteți da drumul la televizor
un ceas jumate, pentr-un film ușor,
dar numai când sunt gata temele.
Nu te strâmba la mine, iedule!
Hai, gata, trebuie să mă grăbesc,
mâncare proaspătă să mai găsesc.
Vă pupă mama și să fiți cuminți!

Zâmbind deloc cuminte printre dinți,
iezii o urmăresc din ochi cum pleacă,
apoi începe-n casă marea joacă:
salturi periculoase de pe pat,
televizor la sunet maxim dat,
un fotbal scurt cu mingea de pereți,
la prânz - bomboane, suc și pufuleți.
Ce teme și ce lecții, haide, na,
când mama nu-i și casa-i doar a ta?

În jocul lor vioi și avântat,
să-ncuie ușa iezii au uitat
și-n casă s-au trezit, neașteptat,
cu lupul mare, rău și nemâncat.
Cu gura larg căscată, speriați,
n-au avut timp să fugă cei trei frați.
Lupul, văzându-i slăbănogi și mici,
a început să urle: -Ce-i aici?
Așa o debandadă n-am văzut
de când pe lumea asta m-am născut!
Zău că m-ați enervat atât de tare,
că mi-a trecut și pofta de mâncare.
Ia haide, treceți voi acum la treabă
și faceți curățenie degrabă;
de-o lună prin pădure tot colind,
și-aici, la voi, nici n-am loc să mă-ntind.

Supravegheați de lupul fioros,
iezii s-au pus pe treabă serios
și-ntr-o juma' de ceas, căsuța lor
a devenit cel mai curat locșor.
Văzând ce bună treabă au făcut,
lupul s-a declarat satisfăcut:
-Acum îmi place casa voastră, zău,
dar o problemă am: mi-e foame rău!
Mă uit la voi și tare v-aș mânca,
dar nu-mi ajungeți nici pe o măsea.
Și sunt de felul meu și cam milos,
iar voi v-ați comportat foarte frumos -
v-ați străduit și ați făcut curat,
de-aceea eu vă iert. Da, ați scăpat.
Dar mergeți să-mi gătiți acum ceva,
că foamea ce mă roade-i tot mai rea.

Pe seară, când s-a-ntors capra acasă,
lupul stătea cu iezii ei la masă.
Mirarea ei n-am cum să v-o descriu,
dar a-nțeles și ea, într-un târziu,
că lupul, cât de fioros ar fi,
nu se repede la mâncat copii
decât dacă sunt neascultători...
Așa că, mai întâi cam cu fiori,
s-a așezat și ea cu ei la masă
și-au petrecut o seară chiar frumoasă,
apoi în curte-un foc au încropit
și până-n zori au stat la povestit.

Spre dimineață, lupul, somnoros,
i-a spus căpriței: -Știu că nu-i frumos,
dar te-aș ruga ca nimeni să nu știe
că între noi e-așa prietenie,
căci toți se tem de mine, că sunt rău,
și n-aș vrea să mă creadă nătărău.
Promiți că n-o să povestești?
-Promit!
i-a spus cumătra. Dar s-a nimerit
să treacă pe acolo-ntâmplător
un mare și iubit povestitor.
Și capra - ca o capră - ce să vezi?
i-a spus că lupul i-a mâncat doi iezi...


Cloșca răzvrătită

S-a făcut iar primăvară
și, de când a dat căldura,
într-o curte de la țară
bântuie harababura:
mieii țopăie bezmetici,
iezii sar peste uluc,
unde calci, te tot împiedici
de vreun animal năuc.

Dar spectacolul cel mare
se petrece în coteț,
unde cloșca-i cea mai tare
și cocoșu-i nătăfleț.

Cloșca a decis deodată
c-are-o soartă mult prea grea
și că e persecutată
numai lângă pui să stea;
nu-i nici slută, nici bătrână,
are și ea viața ei -
până când să mai rămână
să hrănească mititei?!

L-a chemat, deci, hotărâtă
pe cocoș: -Ia vino-ncoa'!
Soarta mea e cam urâtă
și e numai vina ta!
Puii sunt ai tăi, privește-i:
au cu toții ciocul tău;
pune mâna și-ngrijește-i,
să mă odihnesc și eu.

Și în ziua următoare,
ce priveliște-n ogradă
când în zori, cu mic, cu mare,
toți s-au repezit să vadă
cloșca țanțoșă, senină,
ciugulind la viermișori,
iar cocoșul, în grădină,
dădăcind pe puișori.