Ştii tu

 

Ştii tu unde pleacă privirile noaptea

cînd la colţul străzii vagabondul

îşi ascute cuţitul cînd lăzile cu lapte

umplu trotuarele cînd toamna aceasta e rece

şi ceasurile de lemn ale bisericilor măsoară timpul

invers ştii tu unde se termină coridorul acesta unde

la fiecare uşă moartea poate să-ţi spună bună seara

şi mătuşa delmira îţi citeşte pe-ascuns scrisorile de cînd

erai şi tu îndrăgostit cînd ploua pe părul tău

şi sărutai firul de praf de pe mare

ştii tu unde se-ascund fluturii iarna în crăpăturile

verii sau între degetarele mănuşilor tale

şi vremea aceea în care-ţi lipeai plînsul pe obraz

ca un afiş pe coaja copacului

o, ştii, duminica lenea tristeţea întinse pe o sfoară

ca nişte cămăşi numai bune

ştii tu ce înseamnă să fii prima ţigară

pe care somnoros Dumnezeu o scoate

din pachet dimineaţa?

 

 

Neînsemnat ca o unghie vînătă

 

Doar norii de plumb ai memoriei

plutind ca un fum înecăcios

viaţa te şterge cu teul din cîrciumi

ce animal flenduros muşcă din tine

de jos şi pînă la buricele degetelor

şi apoi în jurul tău pînă îţi rupe în bucăţi

tot mai mici aerul

 

lustruind cu sînge dinţii de sticlă ai dimineţii

simţindu-mă ca o mănuşă peste lucrurile

inutile ale oraşului

neînsemnat ca o cameră de hotel

ca un ban ruginit în mîna orbului

ca o unghie vînătă ca o cămaşă de mire

cu gulerul ars am plecat

 

am plecat cu praful oraşului

după urechi ca o ţigară

era o linişte

era o lene de şină ferată

de drum vlăguit

printre buruieni şi urzici

o şapcă veche eram spînzurată de felinarul spart

                                         al unui canton părăsit

 

 

4.

 

pe aici cîndva a curs sînge de om

în locul în care sperietoarea a prins rădăcini

(grilaje pentru cîrtiţe, semne de recunoaştere)

acum ochii ei sînt vii şi cînd vîntul îi împrăştie

ca puful de păpădie spunem că aşa se nasc privirile.

într-o toamnă cînd nu i se pleoştise pălăria pe cap

cînd mai încolo crucea care amintea de trupul sfîrtecat

în batoză era ca un semn rău, ca un bostan gol

şi ciopîrţit în care ardeau lumînări – acolo acum a

crescut păducelul mîncat de omizi cu trupul cărări pentru furnici-,

acolo printre spice de grîu gîdilate de şoricei

pe cînd deasupra treceau nori dezumflaţi                          

şi stele cu dinţii roşi am muşcat cu tandreţe din păcat,

am înghiţit mirosul de motorină arsă

sudoarea pămîntului amestecată cu sudoarea noastră

pe cînd venea toamna, lîngă sperietoare,

unde a curs sînge de om şi apoi a crescut păducelul rîios

încît astăzi sub coaja lui

amintirile îşi fac pat şi adorm

 

Casa

 

Uite, aici era patul în care dormeau

mama şi tata

şi eu într-un pătuţ lângă ei

până la şase ani

cînd mi-au cumpărat patul meu

pe care – zice răsucindu-se pe călcâie –

l-au aşezat exact aici

lângă laviţa de pe care cădeam uneori aţipind

când mă uitau ai mei în casă

şi - făcând câţiva paşi - aici era vatra de lut

unde cocea mama pâine în ţăst

de-mi gâdila nările cu mirosul ei

iar iarna mă urcam pe coş, la căldură,

şi mă îmbăta mirosul aluatului copt

şi aproape mă lua somnul

aşteptându-l pe tata până târziu

numai să-i pot sări – zice arătând cu degetul –

tocmai de-acolo în cârcă

dar cu grijă să nu dau cu capul în lampa

de petrol care era agăţată cam pe-aici – înţelegi? -

şi sub ea – zice uitându-se în jos – chiar în mijloc

era măsuţa joasă, rotundă, cu trei picioare

acolo mâncam, aduşi de spate, şi în tăcere

- erai mic, nu cred că mai ţii tu minte

saramura aia fierbinte de peşte –

şi în colţul ăsta – mai zice amintindu-şi brusc de ceva –

era un dulap în care ţineam hainele bune sus

şi jos hainele de pat

şi mai era un scrin mititel lângă el

unde păstrau actele şi chitanţele

calendarele religioase fotografii şi ziare vechi şi câteva cărţi

 

gândeşte-te şi tu

ar avea o sută de ani

patruzeci când m-am născut

mai zice tata

în timp ce palma i se plimbă

îndelung pe un biet zid

pe o jumătate de zid scorojit

 

tot ce mai rămăsese în picioare

 

Cât ai scăpăra un chibrit

 

Stătea în faţa mea

şi-şi clătina paharul uşor

în stânga şi-n dreapta

în stînga şi-n dreapta

şi privea în el îndelung

ca şi cum cu privirea voia să prindă

stropii de rachiu care-ar fi putut

                                      cădea pe masă

 

stătea în faţa mea

şi-şi clătina paharul uşor

în stânga şi-n dreapta

 

şi abia într-un târziu l-am auzit gângurind:

 

uite aşa s-a dus

cât ai clipi

cât ai scăpăra un chibrit

nici n-a ştiut că se duce

 

un an a trecut de atunci

şi e tot mai singură acolo

 

sărăcuţa