Poezii de Daniela Mărginean

Reptila aceea...

Reptila aceea,
foșnind între pietre și frunze,
curgându-și trupul ca un șipot de ape,
aproape, adânc,
mai aproape...

mi se scurge în umblet,
în pleoape, în șoapte,
sugrumându-mi cuvântul...
Reptila ce-mi mistuie gândul,
cu limba ei țâșnindu-mi în vene,
reptila aceea
a început să mă cheme în mine,
să mă rupă-n uitare...
Reptila aceea
îmi soarbe dorința din stern...
și nu știu s-o alung,
cum să-i vând crinii din tâmple...
Se apropie ca o capcană ascunsă,
învăluindu-mi timpul și pașii,
trupul meu ca o candelă scursă,
strivindu-mi pe chip bătrânețea!...




Ascultă-mi tăcerea!...

Respir o pasăre în coastele mele,
zborul ei adoarme în mine,
visează copaci,
fulger de crengi îmi strecoară în vene
şi seva îmi zvâcnește în brațe şi stern,
ca un poem de sânge şi frunze...
Cerul mă atinge cu sete pe buze,
îmi picură-n tâmple lumină de ploi,
apoi îşi revarsă aripi de înger,
pe țărmul trecerii albe din noi...
Ascultă-mi tăcerea,
mă scrie cu zborul ucis pe sub pleoape,
ochii îmi sunt pergament al privighetorii mute,
căzută din șoapte!...




Ziua a șaptea a dragostei noastre

Mi-adie un vânt în geana cea stângă,
mă leagă de dorul întins peste ape,
până în lacrimă, până în șoapte,
până-n albastrul adâncimilor noastre...
Mistuie-un foc măruntaiele pietrei,
măruntaiele inimii noastre,
zvâcnind în nespuse tăceri,
precum aripile unei privighetori
ce şi-a uitat cântul în nori...
Şi rugile ei, şi rugile noastre
vor ocoli pământul,
vor împovăra zborul si gândul,
până când, întâlnindu-se,
vor naște
ziua a șaptea a dragostei noastre.




Cât mă frământă în lut vremelnicia!

Timpul se scurge în inima de piatră a înserării,
frângându-și rănile în apus sângeriu...
nici o aripă nu mai spintecă depărtarea,
nici un gând nu-şi mai continuă zborul...
au ațipit în nori cocorii de dor,
doar greierii îmi înalță în sânge lumina cântării...
Noaptea mușcă din mine,
ca o haită de umbre de smoală,
strivindu-mă-n coaste...
şi cât îmi sparge auzul țipătul cucuvelelor
de pe genele întunericului,
iar taina adâncă a nopții
mă prinde în plasa perfectă de păianjen,
din care nimic nu mai are scăpare...
În temnițele trupului se aude pasul mărunt,
umbletul sufletului nestingherit de oase,
strigătul viselor ademenindu-l...
O, câtă trecere ce lasă trupul înapoia clipei,
acoperindu-mi doar ochii cu perdeaua blândeții...
şi cât mă frământă în lut vremelnicia!...




Deschideți aripile-n mine!...

Cerul, dacă ar vedea cerul din ochii mei,
ar fi mai senin cu un albastru...
norii, dacă ar ști norii tâmplelor mele,
ar fi mai albi şi mai pufoși c-o mângâiere...
soarele, de ar simți lumina din inima mea,
ar fi mai iubitor c-o-mbrățişare şi c-o stea...
iar păsările, păsările călătoare,
de-ar trece peste gândurile mele,
ar fi mai line cu un zbor şi-o adiere...
Așa că eu, acum, cu sânge vă conjur,
cer, nori şi soare,
păsări călătoare,
deschideți aripile-n mine,
frângeți-mă în dor,
să-mi pot trăi frumos menirea
şi-apoi... în voi să mor...
uşor!...




Trecerea mea printre vise...

Lasă-mă încă o dată la umbra așteptărilor,
să cânt această trecere şi această nerostire,
ce-mi leagă cuvintele de aripi
şi le aruncă-n neant!...
Alege-mă din suișul sângelui,
să-mi odihnesc chemările pe buzele tale,
sărutul să ne fie stigmatul de viață, iubire şi adevăr!...
Ascunde-mă în misterul ochilor tăi,
în vâltoarea privirilor să-ți fiu
vântul ce șuieră trecerea mea printre vise!...
Închide-mă în tainele trupului,
în pântecele tău să îmi prind rădăcină,
să-mi cresc lăstarii de vers printre coaste,
spre cerul ce-ți odihnește pe tâmple lumină!...



Golul ce mușcă din sufletul meu...

Las dorul fumegând la poarta nepăsării,
marea trecere dintre răsăriturile noastre
e o peșteră adâncă,
o prăpastie înghițind o nălucă,
numele meu...
Las îngerul să-şi plângă aripa în curcubeu,
nu e nici un zâmbet lipit peste pleoape,
doar ape,
doar ape înecându-mi adâncul...
şi nici un gând
şi nici o săgetare de șoapte
nu știe să-nghită
golul ce mușcă din sufletul meu...




M-acopăr cu tine

Se plimbă înserarea prin mine
cu paşi leneşi de minutar,
întunericul îşi îndoaie privirea
în talpa mea, nestinsă de stele,
pășesc în înfloririle palmelor tale rebele,
cu atâta sfială, cu atâta înfiorare...
Mă regăsesc în zborul zănatec al șoaptelor tale,
mistuindu-mă în muguri de stele,
pleoapă de lună...
Mi-e trupul secat de dorul
ce-şi înfinge gheara
în gâtul gândului meu
şi nu mai vreau să îmi vând nici un vis
pe un zbor de petale,
M-acopăr cu tine sub piele,
să te simt respirându-mă,
înnoptându-mă, invocându-mă
în sufletul tău!...




Prizonier în ținutul pleoapelor închise...

Ascultă luna cum veghează tăcerea nopții
pe genele numelui meu!...
Eu mușc din miezul cuvintelor tale,
buzele au miros de lacrimi, miere şi depărtare...
Deschide poarta răsăritului
pe pragul trecerii noastre,
să ard a mia oară
în văpaia de vişin a coastelor tale,
iar gândul, doar gândul, lasă-mi-l mie,
prizonier în ținutul pleoapelor închise!...
Adierea, ca o înserare
pe lacrima dorului,
să ne aline timpul ucis dintre vise!...



Habar nu ai...

Habar nu ai că eu
sunt vis rătăcit la tâmpla dorului tău,
habar nu ai că zbor
cu aripile lipite de coastele tale,
că cerul mi-a fugit in adâncul ochilor tăi,
că marea mâinilor tale albastre
mă-nvăluie curgându-mi în trup...
Habar nu ai că nu pot să fug
din tine, din mine,
decât mai adânc
în miezul cu ape senine
al trupului tău,
în sângele ce-ți curge prin vine,
că eu nu-mi mai sunt mie cuvânt,
decât locuindu-te!...





Umbra paşilor tăi

Într-o vale a plângerii,
într-o vale a sorții,
ştiu, mi-a trecut peste umăr
îngerul morții!...
Într-o vale cu irişi,
într-o vale cu maci,
cu privirea aprinsă,
de cuvânt mă dezbraci!...
Într-un lan de lavandă,
într-o scoică de-argint,
tremură marea,
pescăruși răscolind!...
Într-un câmp de suspine,
într-un murmur de tei,
așteptând, înfloresc
umbra pașilor tăi!...





Clopot de brândușă

Acestea nu sunt buze, iubite,
e-un  fluture de șoapte,
ce trupul alb ți-l coase,
cu aripi de măstase
şi sufletul flămând!...
Acestea nu sunt palme,
sunt valuri de cuvânt,
ce-şi odihnesc alintul
pe coasta ta de jar!...
Aceștia nu sunt ochi,
sunt străluciri de far,
ce îți arată calea
când pasul rătăcești!...
Acestea nu sunt lacrimi,
sunt ghiocei cerești,
ce-şiodihnesc argintul
pe tâmpla ta curată!...
Aceasta nu sunt eu,
e primăvara beată,
ce-ți bate blând în uşă
cu clopot de brândușă!





Fâşii de cer

Ai alungat toate înserările în mine,
mă doare asfințitul vorbelor tale!
Pui săbii albastre între cuvinte
şi le arunci precum păsări înecate în mare...
bucăți de înalt îmi cad rătăcite peste oaza de timp
şi intre noi nu e decât anotimp de pași înfloriți să ne-apropie...
De ce te desprimăvărezi cu întrebări,
de ce-ți privești  nerăbdarea în mine?
Mă vrei înmugurită cu tine, înverzită cu tine!...
Nu ştii că primăvara asta m-a-nnebunit deja?
Nu ştii că iarba însăși e epiderma mea
şi glasuri de magnolii mă strigă-n cer cu tine
şi peste mine norii îmi cern doar ploaia ta?!
Îmi e atât de Tine primăvara asta, încât
mă-ntreb uimită cine sunt
şi-un infinit de freamăt îmi invadează trupul frăgezit!...
Mi-atât de Noi fereastra către soare, încât
las timpul să mă descompună-n tine,
precum lumina, ploaia-n curcubeu!...
Deschide-ți inima şi-nalță-mă, iubitul meu,
dar nu fâșii de umbre,  ci fâșii de cer!





Spirit înaripat

Aş stoarce piatra-n pumnul clipei
să sfarm secunda de tăcere
şi rana aş acoperi-o cu borangic de suflet alb...
Mi-ai împlântat în palme cuie,
în răstignire m-ai răvăşit peste un veac,
iar lacrima ce curge e sălcie,
din coasta stângă izvorăște
şi peste frunte spinu-mi crește,
să simt mai vie vina că mai sunt în trup...
Dar miere-mi curge-acum din răni,
nu sânge...
cuvinte de nectar
se prelungesc din mâna dreaptă peste timp...
şi nerăbdarea de-a fi îmi crește,
căci trupul poate fi bătut în cuie,
dar spiritul înaripat,
nicicând!





Căprioara

Scâncet de liniște înghițită,
aburi de candoare în privire rostită,
infinit de blândețe şi gingășie,
geană de umbră şi melancolie...
Ca freamătul de frunze într-o inimă de ghindă,
căprioara înalță  nările umede
adulmecând gândul pasului nedeslușit,
ascultând strigătul câmpului amorțit
sub galopul amintirilor...
Doar puiul respiră iubire şi liniște,
sărutând aerul mamei,
ca pe-o minune...





Sunt urma ta!

Privește-mă, privește-mă, ți-am spus...
Sunt urma ta,
sunt umbra ta,
sunt dorul de lumină!

Cerul nu strivește aripile
şi nu ucide zborul...

Caută-mă mai sus cu o idee de ceafa ta,
unde gândul se zbate la poarta cetății,
unde dorul își numără lacrimile
pe fire de vânt!...

Sunt aici, sunt aici!..
îmi împletesc cosițe
din visurile dulci!






Zăpezi de soare

Am atins ziua zăpezii de soare...
îmi zâmbea secunda de senin dezgolit,
înfloreau pașii rătăciți in ninsoare
căutându-şi zborul
în atingeri de petale de cer...
Nu e nici un mister,
te-am găsit!...
Îmi pictezi infinitul pe linia orizontului,
atingând cu mâna mirosind a mângâiere
buzele înflorite de miere,
dezgolindu-mi sărutul...
Ah, mă pătrunde misterul ochilor tăi,
mă înalță, ca pe-o ninsoare
din pământ spre înalt,
împletind un palat
din şoapte de eternitate,
troienind în iarna îngerului tău,
Iubirea albă, coloană nesfârşită!





Ai grijă ce lup flămânzeşti

Cerul e senin, dincolo de nori
şi soarele e mereu răsărit pentru cineva...

Noaptea nu vine să ne întunece,
ci să ne-arate strălucirea stelelor...

De ce gândești doar nopți noroase,
de ce privești doar anotimpuri înlemnite de ger?

E atâta pace în univers,
şi atâta linişte, şi atâta iubire...
nu îți întinde umbre peste strălucire!...

Lumina înghite întunericul
şi întunericul înghite lumina...
Ai grijă ce lup flămânzești!




Drumul dintre mine şi mine...

Ultimul bocet al gândului meu
îl aud strigându-mă
pe mine din mine...
Unde îmi sunt cuvintele,
păsări de jar ce-mi spintecă cerul...
până unde mai pot adormi,
cu fața brăzdată de lama tăcerii,
scrâșnetul neauzit al dorului?
Aștept, cu o ultimă suflare,
suspendată între suflet şi soare,
dezvelirea cuvântului...
Drumul dintre mine şi mine
îl străbat căutându-te!...








Sunt numai duminică!

O mie de gânduri, cât o mie de ani,
se întorc în mine
mereu şi mereu căutându-te...
Şi noaptea mă pândeşte cu gură de lup
şi zorii mă prind așteptând...
şi anii mei trec repezi şi goi
ca un tren deraiat din lumină...
O mie de gânduri, cât toate gările mele,
îți așteptau sosirea târzie...
Cerul șerpuia sinuos în deșert
cărarea timpului sec...
pașii alergau bezmetici prin mine
secundele strâmte
şi-o mie de gânduri, în rugi înălțate,
ți-au luminat pogorârea spre sufletul meu...
De când te-am aflat, nu mai sunt eu,
sunt numai duminică!