Poezii de Delia Feraru

Anna Karenina

Șinele trenului mi-au fost tipărite pe zâmbet , la naștere.

Mama nu a observat nimic.

A crezut că așa sunt eu,

Cu trenuri pustii pe buze.

Îmi desena cu rujul, în fiecare dimineață ,

câte-o locomotivă,

Câte-un pasager rătăcit.

“Să nu te simți singură, fiica mea,

Uite ți-am umplut golul pe ziua asta,

Eu plec la muncă,

Nu, sa nu plângi, draga mea...

ți-am desenat și un mecanic acolo,

ești în siguranță!”

 

Am trăit lângă gară mult timp.

Nimic nu mă sperie mai tare ca sunetul zdrobirii.

La 6 ani, când încă mergeam cu mama la serviciu,

Îmi puneam urechea pe șina proaspăt zdrobită de greutatea monstrului-

-credeam că suspină de durere.

Îi spuneam mamei, iar ea râdea.

Râdea și mă mințea din nou că îmi va cumpăra un iepuraș.

De parcă eu aș mai fi vrut iepurași atunci,

Cu macii lângă mine,

Jelind moartea șinelor .

  

Femeia cu buzele accidentate de urma unui sărut monstruos,

Încă pansează rănile șinelor de tren,

Încă se îmbracă în negru la capătul stației,

Încă plânge după mama

care nu mai desenează niciun pasager...

Femeia cu buzele pansate de maci,

nu se va arunca niciodată în fața trenului,

pentru că nu poate să repete gestul lui Vronski.

Acela e unic și veșnic imprimat pe șinele astea însângerate

de tot felul de rujuri strălucitoarea ale morții.

 

 

Mi-am șters șinele de pe buze, într-o lună fără lună,

și am canonizat unicul pasager care rătăcea prin trenurile mele.

 

Manifesto

 

Să presupunem că poezia are picioare și umblă prin lume

Deghizată într-o Maria Magdalena fără Iisus.

Ce ar face poezia , dacă s-ar prostitua pe cuvinte , in fiecare seară

și tot nu ar umple o pagină ponosită?

Crinul mi-a răspuns :

„S-ar lăsa de împodobit silabe

și s-ar apuca să șteargă urmele negrului din mine.

Mi-ar șterge picioarele cu părul ei neîngrijit

și apoi m-ar ucide pentru un singur cuvânt.

Cum , care ar fi cuvântul acela?

Alb!”

Cerul a spus:

„S-ar călugări între norii mei.

Ar fi stareța lunii și ar trage de stele în fiecare noapte

Ca de ultimele clopote care ar anunța liturghia de pe urmă.

Ar bate toaca la soare pentru fiecare ploaie.”

Pasărea a decis:

„Ce să facă?

mi-ar smulge aripile și m-ar învăța zborul pe picioare,

am face pui și i-am pune să cânte cuvinte.”

Copacul s-a îndoit:

„Nu sunt sigur, dar cred că mi-ar fura coroana

și ar merge cu ea prin lume,

împărțind frunze săracilor,

păsări ,bolnavilor

și fructe, morților.”

Dumnezeu a decretat:

„Poezia are picioare și umblă prin lume ca Lazăr,

Pentru că Magdalena a făcut o nevroză în lipsă de cuvinte

și lipsă de Iisus!

Postiți, rugați-vă și lăsați-o să moară.

Se va găsi întodeauna un Iisus să o aducă înapoi

După 4 zile!”

 

Amnezie

 

 

Îmi întind brațele spre zborul patern.

Mi-am uitat aripile în ochii tăi .

Pleoapele tale mi-au măcinat zborul matern.

Am rămas fără memoria aerului și fără pasărea mamă,

Care mi-a alăptat sufletul 21 de ani.

Să pierzi totul pentru o pereche de ochi amnezici...

E absurd, e absurd, e absurd!

Bagă-ți mințile în suflet, proasto!

Așa mă mint în fiecare dimineață.

Deschid peșterile în care te-am ascuns, pe bucăți,

și chem lupii să mănânce dragostea.

Ei nu vor să se atingă de ea.

Lupoaicele urlă la soare,

Iar lupii plâng în hohote, ca niște copii orfani

De toate păsările mame din univers.

Nimeni nu vrea să fure sau să distrugă iubirea mea,

Nici zborul nu poate să spulbere memoria ochilor albaștri,

Nici pasărea mamă nu a inventat un tată în ochii mei,

Așa că voi pune lanțuri peșterilor,

și te voi lăsa acolo

până-mi va trece dragostea

sau până îmi voi recăpăta memoria aerului.

 

Eșec la vama lui Noe

 

Vântul a făcut o nevralgie.

A stat în mine două zile și ploua torențial.

Nu m-a ascultat, când i-am spus că nu am nevoie de el.

Sunt destul de rece pentru cerurile astea fierbinți,

Sunt destul de rece pentru războaiele lumii

Sunt destul de rece pentru orice iubire profană!

Dar el e încăpățânat,

Crede că mă va seduce dacă perseverează.

I-am spus

Eu sunt a ploii și a curcubeului,

Sunt fiica lui Noe și nu am nevoie de vreo arcă.

Sufletul meu e plin de animalele pământului,

Am salvat câte-un exemplar din fiecare specie!

Dacă nu mă părăsești, nevralgia asta va fi nimic!

Voi elibera fiarele și te vor sfâșia încet...

Nu cred că vrei să pierzi frunzele lumii

pentru un suflet inundat!

Vântul a plecat capul și a pierdut două lacrimi în mine

În timp ce își târa trupul fără vlagă

Spre graniță...

Am rămas cu ploaia , animalele și speranța unui curcubeu.

Mai târziu am înțeles că el nu va se mai ivi

Pentru că lacrimile vântului s-au înmulțit în mine

Iar curcubeul iese fără lacrimi...

Sunt destul de rece și pentru asta!

  

Numărătoare inversă pe postbelică

 

 

1, 2,3

Sărim toți în spatele morții,

O ducem la petrecerea de despărțire

a burlacului suprem.

Acolo scăpăm de coasă,

Îi dăm un portjartier

și o punem să danseze la toporâie.

Ce sexy e moartea

Cu două pahare de whishey

Turnate în ochi,

Bărbați leșinând euforic

la picioarele ei .

 

1, 2, 3

Burlacul suprem să se pregătească

Artificiile sunt chiar în cerul gurii ei,

Sărută moartea,

Păcălește-te,

Păcălește-o,

Păcălește-ne!

Petrecerea noastră e plină de plumb

și crini carnivori,

care abia așteaptă

să savureze stripteusa.

Iubita supremă se tăvălește acum

Prin așternuturile ieftine ale iubirii,

Salveaz-o,

Salvează-te

Salvează-ne,

Din această lume postbelică,

Avem 30 de milioane de morți de îmbrăcat,

Costă prea mult, zău

și până la Planul Marshall

mai avem câteva petreceri...

Nu crezi că e prea mult

Să te îndrăgostești chiar acum

De moartea asta alcoolistă?

Uită-te și tu la evreii aștia,

Cum își cară unul altuia,

Oasele în gură,

Cum scandează Tora

Tora

Tora,

Hai păcălește-o ,

Numără păcatele ei pe spatele meu,

Dacă te ajută cu ceva,

Sunt scrise acolo ca un catastif,

Ia markerul și taie!

 

 

3, 2, 1

Am futut moartea pe rând

Noi și crinii,

Ei mai mult ca noi,

Pentru că sunt mai virili.

3, 2,1

i-am băut ochii,

pentru că am rămas fără băutură

3, 2, 1

Iubita supremă s-a îndrăgostit de un trandafir,

prostule,

așa meriți dacă te lași păcălit.

1, 2, 3

Să mergem dracului odată

Să îmbrăcăm evreii

și să semnăm Declarația Universală

a Drepturilor Omului.

 

Feminist as fuck

 

Am mai pierdut un cititor-

Un domnișor de pension,

se scandalizează

pe curcubeul meu

Fără ca cineva să-l fi invitat

La Prânzul cel de Taină.

Femelele mele au copt soarele

au făcut azime din el,

au ucis o mie de trandafiri

pentru vinul sacru,

au trudit pe cruce un secol,

și vine un domnișor pudic

să dea cu misoginismul în oliviera noastră.

Vestalele mele i-au sărit la jugulară...

Le-am spus să-l învețe

Ce înseamnă un picnic pe curcubeu.

Nu i-aș sugera

să-și mănânce de sub unghii

sau să fure pietrele din ochii noștri

ca să arunce cu ele

tot în noi...

N-a înțeles că al doilea sex

l-a creat,

din utero își trage spasmele,

nu stupiditatea.

A încercat să cenzureze poezia ,

a sfârșit răstignit pe doi sâni nemiloși.

Vestalele

îl mâncau de viu,

mânjindu-l de curcubeu.

 

 

Am mai pierdut un domnișor de pension.

Trist...

Nimeni nu l-a avertizat

că poezia e gurmandă

și uneori

lesbiană.

 

Oprimat și oprimator

 

Scoate-mă din soarele ăsta putrezit,

Sunt asexuată doar în lună.

Șobolanii sunt misogini,

mi-au anesteziat creierul .

Gândesc doar în versuri,

mintea mea

nu poate face conexiuni altfel.

Șobolani nemernici-

Medici oprimatori,

Bisturiul ăsta nu poate face minuni,

Închinați-vă altui idol,

Sunt prea ocupată cu violetele,

Cu orhideele mele nimfomane,

Cu crinii androgini.

Mi-a crescut misandria pe diencefal

Acolo resetez istoria omenirii,

Acolo nu-l iert pe Luther deloc,

Am o etichetă pe ceafă-

Sunt femeie,

Sunt savantă.

 

Șobolanii misogini n-au știut cât de mici sunt

Până nu le-am arătat că violetele

Erau frustrările lor

Frumos împachetate,

Orhideele erau visele lor erotice,

Crinii erau expresia lor spirituală.

Toate stăteau

în mâna unei femele instabile,

care abia aștepta să detoneze bomba

și să ardă soarele misogin.

 

Joi nu se moare

 

Am privit preotul cărând crucea

și am înlemnit.

Nu am știut niciodată că trupul meu

Poate fi și carne și lemn

și aripă și cruce.

Sufletul meu nu poate duce moartea Ta

Fără ajutor, Iisuse.

Trebuie să mai cobori o dată de pe cruce,

să mă mai ții de mână o secudă doar,

până ce ochii mei vor înțelege că nu Te-au pierdut,

ci vor primi morfina dorului

o viață, două, cine mai știe câte...

Am coborât în pivnița preotului

În timp ce îți ducea patimile

și am văzut durere, Doamne,

mai durere decât durerea crinilor mei decapitați

de călăii florilor atee.

 

 

Te-am văzut, Iisuse.

Nu pot să fac nimic

așa înlemnită cum sunt...

Pot doar să mă răstignesc la picioarele Tale

Să îmi bat cuvintele în palmă.

Durerea în palma dreaptă,

iertarea în stânga-

ca să pot supraviețui câteva minute,

și să fac piroane din silabele tăcerii

pentru picioarele mele

obosite de drumurile

Fără Tine.

Spune-mi ce să fac, Doamne, azi

Când n-am găsit niciun Simon să îmi care doliul...

Trebuie să car singură povara îngropării Tale.

Niciun înger nu mă ține,

Niciun Petru nu plânge lângă mine,

Niciun Iuda nu regretă...

Îmi rămâi doar Tu.

Coboară și mă ține, Doamne,

Ia mâna mea și pune-o lângă cuie,

și ochii mei să se scufunde în sângele ce curge cald

pe fruntea Ta frumoasă...

Ia-mi sufletul și șterge sudoarea morții Tale

și șterge-mă cu Tine...

 

 

Sacru și profan

 

 

Am ales.

Din frunze mi-am construit aripi

Care să zboare în locul meu,

Să își schimbe culoarea

în funcție de dispoziție,

să nu doară umerii nimănui,

iar când e timpul,

să se prăbușească aripile mele,

să se sărute cu pământul

și să se sufoce în dragostea lui.

 

Am ales.

Din cer am făcut veșminte

Trupului meu fără piele.

M-am îmbrăcat cu norii și am închis ochii.

Nu m-am privit goală în oglinzi,

Numai în lună mi-am oglindit păcatele

și m-am pocăit fără botez,

pentru că Ioan m-a părăsit ca pe Irodiada...

 

Nu contează, am ales.

Din icoane mi-am tras sângele înapoi.

Rămăsesem carne seacă după Înviere,

Dar Iisus s-a îndurat de mine.

Și-a pus sfinții să-mi doneze

câte o picătură de sânge

și m-am întregit.

 

Am ales.

Nu femeia din mine îmi controlează gura.

Când vorbește poezia,

femeia se ascunde în catedrale,

iar îngerii îmi plantează cuvintele pe cerul gurii,

le udă cu lacrimile Mariei Magdalena

și se roagă să rodească repede.

Aștept și eu,

Nu vorbesc fără binecuvântare.

Uneori, cuvintele îmi seamănă.

Ies, rebele , profitând de somnul îngerilor

și incendiază pământul.

Iisus plânge peste ele ,

le stinge

Iar eu mai tac un secol,

Până la următoarea recoltă...

 

Am ales, ce mai contează?

Din cer și din pământ

Am ales jumătate de mine.

Pe cealaltă,

Am ales s-o vând romanilor

Să facă din ea cruci pentru tâlhari,

Oricum era stearpă.