Poezii de Dragomir IGNAT

CEAS CU CUC

Nimeni nu cântă mai natural

În acest concert vienez

Decât cucul românesc...

O fi zburând el

Prin multe cuiburi europene

Ori aiurea prin lume,

Dar niciodată nu va cânta

Altfel decât româneşte.

Este un brand de ţară

Ceasul cu cuc

Ori cucul cu ceas

Într-o Europă tot mai precară.

          MOTIV MUZICAL

Celest îmi sună harfa veche-n creier

E ceasul când secundele-amintesc

Că viaţa mi-a fost ţârâit de greier

Iar bobul de mâncare îl cerşesc.

E o cidată amintire-n care

Parcă mai stau şi parcă mai aştept

O oră petrecută, oarecare,

În care lirei i-am fost interpret.

Târziu mă regăsesc în ritm de vals,

Într-un concert în care orchestranţii

Pe corzi de instrumente cântă fals

Şi în salon dansează sicofanţii.

          MELOMAN TÂRZIU

N-ascult decât o muzică bătrână

În tinereţea-mi veşnic alintată

Ce încă de mai sprijină-ntr-o rână

Pe tot ce glorie i-a fost odată.

Bemoli mai plâng în ceteri vechi strunite

De mâini măiestre, iată, vin feciorii

Să-i modeleze-n aprigi tropotite

Din asfinţit până se varsă zorii.

Un meloman sunt poate, demodat,

Mizând pe unduiri de vechi balade

În veac de hituri, rock şi apăsat

De amintirea vechilor Pelade!

          STROP DE SPUTĂ

Vom cumpăra iluzii în bazar

Şi palele de vânt le-om da la schimb,

Căci nu-i uşor să macini în zadar

Iluzia că eşti al lumii nimb.

Căldura planetară ne cuprinde

Cu spima şi scenariul de rigoare,

Că tot pământul s-ar putea aprinde

Din dragostea-i prea multă pentru soare.

Un joc perfid cuprins-a universul,

Planetele se-ncaieră în spaţiu,

Pământul este un picior din versul

Ce se topeşte-n marele nesaţiu.

Suntem actori într-un teatru strâns

Cu o regie-n ceruri începută

În care viaţa-ne prezent deplâns

Nu e mai mult decât un strop de spută.

          CELESTA LUMINĂ

Şerpii ling fuioarele de ceaţă

Asemeni unor falii de plăcere

Există-n sentimente o instanţă

Ce dreptul la onoare îl mai cere,

Nu suntem setaţi pentru nevoia

De-a fi egali cu cei din noi ghetouri,

Noi, dimpotrivă, cultivăm ideea

De-a nu trăi sub steme de zerouri.

Avem prezentul, sentiment acut

Că-l măcinăm precum în mori făina

Reinventând perpetuu început

De a descoperi din cer lumina,

Dar Luciferi ne taie devenirea

Suntem sortiţi prezentului anost,

Căci devenim pentru c-aşa-i în firea

De-a fi ce suntem tot prin ce am fost.

          PURGATORIU PROVIZORIU I

Oh, recunosc, am dezertat din rai,

O veşnicie totuşi mult prea lină,

În care duh cucernic eşti şi stai

Cu heruvimi în scaun de lumină,

Numai că veşnic fumul de tămâie

Te gâdilă angelic pe la nări

Precum pe huma pusă-n năsălie,

Parfum de sfeşnice şi lumânări.

Spre iad n-am cazier de a pleca,

Prin ce-am trăit nici nu-i obligatoriu

Aşa încât balanţa se-apleca

Cu taleru-mi, mai mult spre purgatoriu.

          PURGATORIU II

În Purgatoriu bănui-doar, nu ştiu

Cât timp s-a dat din veci spre mântuire,

Din clipa când plecat-ai din sicriu,

De-aceea îl contemplu cu uimire.

Ce voi fi fost, rămâne judecată

De la Cel Drept spre bună rânduială,

Deci pe trecut iarăşi îmi pun lăcată

Şi dau Dumnezerii zeciuială.

Căci labirintul drumului spre cer

Se-mbracă-n fire scrise de milenii,

De-aceea existenţa-i un mister

Nedezlegat de biblii ori de genii.

Asemeni mie, milioane speră

Că vor găsi o cale-n infinit

În care fiecare emisferă

Se va preface-n visul împlinit.