Poezii de Djamal Mahmoud

aburi

mama
mătură prin curtea casei
ridică o vrabie moartă
din grămada de frunze
mângâindu-i aripile

îmi aduce un ceai fierbinte
îşi trece palma

prin firele mele de păr albe
tăcând

din cană
se înălţau aburi spre cer


paşii

mama mă învaţă să păşesc
mama mă învaţă să-mi număr paşii
mama mă învaţă să umblu desculţ
mama mă învaţă
să-mi curăţ tălpile de soare
cerul mă învaţă să mă plec în tăcere
pământul mă învaţă
să mă ridic strigând

păşesc  îmi număr paşii
cad şi mă ridic
norii mă învaţă să plâng
în întuneric


geamăt

luceşte piciorul drept
al viţelului de aur

între el şi soare
o femeie
cu părul lung şi zburdalnic
îşi adună oasele deşirate
ridică mâna ca un geamăt
spre cer

din tălpile sale desculţe
cad ploi

cad neîncetat


hibernare

m-am foit puţin
ai simţit
închideai fermoarul
rochiei tale albe

voi tăcea ca un sâmbure
în tine



culorile

trupul tău plăpând şi nevinovat
dansează valsul morţii mele
şi al învierii apelor moarte
nu ştii
că din cămaşa ta purpurie
precum sângele scurs
în această noapte
se vor naşte culorile


după ce termini plecăciunile

tu când taci în faţa zidului
te gândeşti la pietrele sale
sau la luciul din ochii lor

după ce-ţi termini plecăciunile
şi tăcerea
te aştept
să ciocnim un pahar
şi să-l bem pe dumnezeu
până la ultima picătură


mă aşez pe cruce

eu nu aştept pe nimeni
nici nu mă scald
în apele tulburi
nici în cele limpezi
chipul meu nu înseamnă nimic
pentru mine
eu doar mă aşez pe cruce
şi privesc pământul în ochi


canibal

nu-mi spălaţi trupul
lăsaţi-mi urmele de deşert pe mine
sunt un nomad
un canibal
mâncător de raze crude
nu le curăţ niciodată
le mănânc aşa cum le găsesc sub tălpi
cu ţărână cu tot
nici nu le mestec  
doar le înghit
aşa cum mă înghite pământul


strigăt

nu nu
strig cu urmele tale încă pe trup
nu mă ungeţi cu apă sărată şi caldă
apele curgătoare sunt limpezi şi reci
tu îmi astupi gura cu sânul
îţi verşi toate cărările umbrite
în sângele meu
nu nu
strig cu gura plină de cruci şi de morminte
lumina nu-i aici
lumina nu-i aici sub pielea mea
privesc în gol cu ochii abia deschişi şi umezi
tu îţi modulezi sunetele
îmi faci semn plecându-te
eu ridic din umeri nedumerit
privind în gol
cu tălpile îndreptate spre cer
ca două lumânări aprinse


mona lisa

el pătrunde în cutia craniană
cu organul său în erecţie
coboară soarele cu mâna dreaptă
şi face din el o coroană de mărimea creştetului
apoi se aşază gol pe scaunul cu rotile
arzând toate cărţile din piele
în care se vorbea de sânii
sau de pântecul ei cald
din pământ şi foc
ridică o piramidă în jurul trupului
în timp ce pe toate zidurile
ordonă să-i fie scris
cu litere mari numele
iar pe masă să fie destule cupe
înfăşurate cu mătase roşie unde poate
să-şi verse în linişte sperma sfântă
ea doar atinge fundul cupelor
spălându-i tălpile