Poezii de Djamal Mahmoud

pânză umedă

între sufletul meu şi văzduh

e un trup şi o cămaşă de forţă

între trup şi ochii săi

e o poftă şi o carte sfântă

iar între palma sa şi oglinda

în care mă dezgolesc zilnic

chiar atunci când întunericul

îşi leapădă ultimul ţipăt

e o pânză umedă

unde se aşază dumnezeu

ţinând într-o mână

o piatră

perna

vorbim mereu de ramuri şi de rădăcini

niciodată de perne

niciodată de cearceafuri albe

ridicăm din trunchiurile copacilor

turnuri înalte

frunzelor moarte le facem statui

din stâncile lunii

zidim temple

deşi n-au aer suficient

nici măcar pentru acele două

minute când ni se taie respiraţia

inspir adânc şi închid ochii

dumnezeu este o pernă

pe care îmi adorm iluziile

obosite de atâtea priviri deasupra

cearceaful alb

e mormântul în care mor în fiecare zi

cerc

azi am stat în genunchi

şi am privit un trifoi

ce-şi înfigea

rădăcinile-n pământ

bătând din aripi

am ridicat o piatră

şi am trasat cu ea

un cerc

în jurul tâlpii

azi am aşezat un ou

în palmă

şi l-am mângâiat

până am adormit în el

straturi

nicio legătură cu găurile din stratul de ozon

pur şi simplu m-am născut într-un loc destul de însorit

şi din acest motiv strigătul meu

e puţin mai diferit faţă de alte strigăte

niciun fel de carte n-aveam înaintea ochilor

decât câteva rânduri scrise pe un zid cu litere de aur

aşa povestea pielea mea într-o zi geroasă

pe un meleag îndepărtat

unde am ajuns din întâmplare

iar femeia prea albă şi rece

ce-o asculta cu multă atenţie

traversându-mă de la tălpi până la creştet

a sărit ca arsă o dată ajunsă în deşertul meu

în care sunt îngropate atâtea femei de toate vârstele

cu palmele sale umede

le dezgropase una câte una

iar fiecare  abia ieşită din mine

îmi scutura barba albă

curăţând-o de nisip

icoana

voi privi

deasupra doar

n-am niciun motiv

să aprind

această lumânare

în mine toţi copacii

sunt goi şi înalţi

tăcerea n-are nevoie

de lumini

nici de ceară

albul său

e atât de cald

în palmele mele

iar întunericul

o infinită icoană

poem

lui claudiu komartin

nu ştiu cum poţi să stai

cu ochii închişi

în timp ce ţigara ta se stinge

de una singură

aşternând o parte din tine

în scrumieră

iar tu

îţi mângâi ridurile de pe frunte

gândindu-te la puşculiţa

în care îţi strângeai copilăria

şi la bicicleta pe care te roteai

în jurul casei râzând

nu ştiai că zidurile

au nevoie de umbre

iar rotirile trebuie făcute doar pe jos

deschide-ţi ochii şi priveşte

cum tace acum

cerul

pod

spre răsărit ne îndreptăm
peste bosfor se învârt roţile
îl zăresc pe saul călare
cu o cruce mare în mână
ea mă priveşte

i se văd doar ochii ca de şoim încătuşat
din ei saltă deşertul în căutarea ploii
privirile ni se sărută deasupra apei

caut pustiul în fiecare

ochi de femeie

galben

lui gelu vlaşin

bonsaii îi voi uda
în toate zilele săptămânii
în afară de ultima
oricum umbra e atât de mică încât
n-ar încăpea în ea nici măcar

un lătrat de câine
pereţii camerelor îi voi vopsi în galben
albul numai în cearşafuri
şi în măşti va rămâne
duminica
voi strănuta continuu sub plapumă

zimţii

degeaba îţi baţi capul
cu aceşti copaci
când ţie doar zidurile
îţi umbresc genunchii tociţi
pietrele
poţi să le bagi
şi în buzunare
să le colorezi în roşu
sau în orice culoare găseşti
în tine
testându-ţi rezistenţa craniului
şi flexibilitatea zimţilor
oriunde şi oricând vrei
neavând nevoie
să-ţi astupi urechile
oricum ele niciodată
nu vor scoate vreun foşnet
indiferent în ce parte
a corpului le vei aşeza tăcerea

travaliu

pleoapele încă se desfac
da da încă se desfac
ochii îmi privesc în tăcere
clipele ce se crucifică pe liniile palmei
fiecare înviind din moartea sa o altă clipă
culorile se dezbracă între morţile lor
de întuneric

inima continuă să bată
exact ca în timpul potopului
mâinile mă ajută şi acum

să-mi acopăr ochii
între plecăciuni

tăcerea
vine într-un şerveţel alb
să-mi şteargă petele