Poezii de Djamal Mahmoud

roşu

chipul meu plin cu nisip
îmi stă ghemuit ca un făt în palma stângă

celui
care strigă ţinând soarele de braţ
de la răsărit până la apus
i s-a făcut sete

eu
duc toate culorile în mâna dreaptă
mă plec dintotdeauna
doar culorii roşii

pânză

privesc dintr-un colţ
abia mă văd
zgribulit
într-o pânză prăfuită
ţesută de alţii

ciudat e locul acesta
atât de gol
nimeni în afară de mine

şi cerul deasupra
făcând ochii mari
ca un copil nedumerit

decojirea

curăţaţi-mi trupul
de nisip
decojiţi-mă
sunt destul de copt
deja

nu mai staţi atâta
la aceste cozi
interminabile
pentru o bucată mică
de deşert


copac

la o aruncătură de ochi stă
ne despart doar câteva ţărmuri
de oceane
îmi bate la uşă

braţele-i semănau cu nişte
măslini rodiţi
intrând în casă
i-au căzut câteva fire aurii
cred că avea stiharul descusut
la mâneca dreaptă
a stat o clipă
abia am reuşit să-i întind mâna
era un copac ce scria poezii

o bere

fiind departe
fiind departe de pielea ta
de porii tăi
fiind departe de gura ta
din care mă scuipai
ca pe o plăcere reciclabilă
fiind aproape
fiind aproape de mine şi de cer
mi-am răsfoit toate albumele
n-am reuşit să-mi aduc aminte
de nimic
în afară de o bere neagră
o bere neagră cehoslovacă

retro

când eram gol
şi cerul locuia în mine
iar pământul nu purta
niciun nume încă
în fiecare palmă
aveam
câte o piatră
le frecam una de alta
până când
îl vedeam pe dumnezeu
alergând   roşu
printre copaci


doliu

citesc frumoasa moarte

zidurile îşi reglează tonul
cu câte-o icoană

privindu-ţi rochia de mireasă
luciul pantofilor dornici de trepte
în palmele mele se desfac
atâţia maci să-ţi spună
un singur cuvânt   doar unul singur

într-o roşie tăcere
citesc frumoasa moarte


purificare

apele cresc continuu
şi n-am cum să le scad
voi tăcea doar
tăcerea e un mod de purificare

au devenit prea blânzi
şi plicticoşi
acei câini crescuţi
în casele bine încălzite

acum plouă torenţial


păstorul de stânci

deşi n-am fost niciodată
păstor
precum majoritatea profeţilor
mă visez
în fiecare noapte
cu turme de stânci în spate
păscând valuri

nu fac nimic altceva decât
să agit apele cu mâna

nu m-am adăpostit vreodată
într-o peşteră
nici într-un mormânt


gemenii

deşi fratele meu geamăn e mut
are o memorie vizuală
şi auditivă impecabilă
ţine minte orice
chiar şi momentul naşterii noastre
când plecăm în excursii sau la slujbă
numai el conduce
eu stau în permanenţă
doar pe scaunul mortului
fratele meu geamăn
îşi vede de drum
nu scoate niciodată vreun sunet
eu vorbesc continuu
probabil
încerc mereu
să-mi aduc aminte
de primul meu strigăt