Poezii de Zinca Marius Iulian

Unul...

mai timid ca altul. Eu şi muza. Ne furişam

amândoi în spatele uşii, cu coada ochiului

în grădina celuilalt. Eu, după seminţe. Ea, 

după cuvintele ce le plantam. Şi aşteptam.

Aşteptam

să ne furişăm amândoi

cu privirea în acelaşi timp. 

Să ne prindem în poarta noastră.

Sigur nu ne mai dăm drumul.   

Sânge...

sânge peste tot, şiroaie. Doar într-un loc  

părea o baltă. Se închegase. Era în locul

acela numit inimă unde avusese loc lupta.

Se-ngrămădiseră toţi acolo, ca furnicile

la muşuroi.

Poliţia,

salvarea,

pompierii(le era teamă să nu fie inflamabil

şi să izbucnească un incendiu),

procuratura

şi eu. Aşteptam să mă judece. Cercetau

locul faptei- trupul. Se încăieraseră

sufletul şi mintea. S-au bătut cuvintele. Acum

tăcere.    

Pe...

şantier, nu puteam vorbi deloc. Aveam

mâinile ocupate cu moluz. Îmi căutam

sufletul. Se dărâmase lumea pe el

la cutremurul din mine şi ghid îmi era

(doar)

respiraţia

lui înăbuşită de patimi. Voi răzbate. 

Oblojeam...

cu smoală cicatricile. Mă mânjeam porcăindu-mă

în noroiul din care ieşea câte un pir să-mi hrănesc

trupul mai mult mort decât viu. Să spăl satisfacţia

de pe chipul celor ce săreau în sus de bucuria

nonsensului ce roia în jurul meu. Eram mândru

de inima mea,

aşa în pioneze

cum era

(îmi demonstra trăirea).

O lacrimă mi-a scăpat din palme. Ştiam că

se apropie

şi

eu

râdeam

în ochii lor.   

Timpul...

aleargă sau eu prin el. Nu-mi

dau seama decât că nu-l mai am

să stau de vorbă cu mine

şi tocmai acum

când îmi pun dinţii, 

să pot

să şoptesc

(cu toată gura)

sufletului,

dar şi el a plecat. Singur. Eu.    

Bate...

şi bate ca nebuna-n piept. Voia să-l spargă

şi mă-ntrebam cine. O dădusem la înot

mai demult, să-nveţe să alerge

pe canalele trupului meu. Nu ştiu cum,

aflase de o fisură şi a plecat. Demult. Inima.

S-o fi întors

fără să-mi spună?

Să-mi spună

acum

că a obosit?

O las pe ea şi plec eu.   

În...

genunchi îmi scriam cuvintele

braţelor depărtate de suflet

plecat şi rodea

stomacul cu şmirghelul

aspru coborât

adânc

în

mintea

sfredelită 

de şoapte. Mă rog.    

(Răz)bat...

drumurile tăbăcite de suflet cu mintea

împiedicată la o răscruce

de gânduri când striga

bătăii din piept

să usuce apele

rămase-n ochii

scoşi de degetele orbului

flămând 

(de gura)

de apă.

Împietrit. Bat vântul.   

Ieri...

mi-am spălat trupul printre aluviunile

ce năvăleau din albia lăsată vie prin digul

fisurat de vreme. Azi, l-am curăţat 

prin înlăuntru de crengile de dinainte

de vremea lor şi înfipte-n mâlul meu. Mâine, 

îmi aştept

sufletul

să merg

cu el

la curăţire. I-am dat libertate să zboare. Nu

l-am întrebat nimic, dar mi-a promis că-mi va fi,

că se va întoarce

(la mine).

Aştept.    

Era...

în zorii amiezii din ziua ce stă să treacă

şi eu nimic. Doar mi-am stors apa din hainele

ce bălteau pe mine şi m-am scos la uscat.

Aşteptam soarele. 

Da. Soarele

să mă trimită

pe Golgota mea,

să o urc

gol. M-am dezbărat de penele-haine.

Atârnau de mine. Să merg la izvor, 

să-mi încarc cu lacrimile vieţii, locul acela,

gol pentru sufletul răcit

de curentul prins în viteza 

iubirii.