Poezii de Doina Bezea

O lungă tăcere...

O lungă tăcere
se-așterne în mine,
e murmurul tău
dintr-un vis ce răzbate,
tu dormi ghemuită
într-un pat de suspine,
pe tâmpla-ți de spini
veșnicia se zbate!

M-ascund sub dorul tău!

M-ascund sub dorul tău
căznit pe buze,
și sorb otrava
timpului chircit,
amarnic ger mă
gustă printre frunze,
sub zimți de iarnă
care dor cumplit!

Simt cum ciuntește
vântul,chin de moarte,
cuvintele scrâșnesc
de prin viori,
oh!,cât aș vrea să
nu mai fie noapte,
în chinul meu orbit,
când tu mă dori!

Nici nu mai știu când...

Nici nu mai știu când
mi te-ai stins în sânge,
într-un târziu de
noapte-nfrigurat,
simțeam cum mușcă rana
pelin,și cum își unge,
umbre de mir prin
trupu-mi-njunghiat!

Nici nu mai știu când
ne-au zburat cocorii,
din visul ruginit de
toamne reci.
când răsăreau în
ochii tăi,lin,zorii,
eu umbră îți eram
sub lacrimi de poteci!

Nici nu mai știu când
ne-a albit ninsoarea,
țipau caișii neînfloriți
de mai,
ne tot sorbea din
viață,blând,uitarea,
eu te strigam înfrigurat:
-mai stai!!!

Cântec șoptit

Te-am căutat peste tot!
viorile își țesuseră simfonia
peste liniștea ta.
ce monoton era cântecul
în care,îți desmorțeai
amintirile!
pe sub vreascuri de sunet,
arcușul își împlânta
liniștit melancolia în,
visarea-ți de carne.
atunci și numai atunci
te-am simțit cum
cântai în mine!

Tăcerea pământului

Foșneau norii prinși
în părul ierburilor!
unul își prinsese aripa
sub talpa unui melc.
șerpii tăinuiau propriile
umbre sub pălăriile
celor care hoinăreau,
invizibili,peste
tăcerea pământului!
sub o castană,mama
își trăgea sufletul.
rătăcise drumul
spre casă...
o armată de furnici
îi încărcaseră amintirile
și,le cărau în tolbe
mucegăite de timp,
până la epuizare.
deodată,a venit o cioară
și a început să tragă,
infinitul din iarbă!
ciuntiți,norii și-au
ascuns tristețea sub
pălăriile celor care...
aveau aripi!

Diminețile toate au ochii tăi

Ne pierdusem unul prin celălalt!
buzele mele cerșeau prin
adâncuri de tine,ospățuri jilave.
mă înspăimânta negura sub care
himerele,mă ademeneau sarcastice.
respiram odată cu tine,în timp ce
tăcerile noastre își gâtuiau
de emoție umbrele.
șerpi veninoși ne amorțeau peste
cruzimea desfrâului de carne,
ne-îndrăznind să întrerupă desmățul!
câte un ticăit de secundă ne reamintea
că,și în surdină timpul zboară
mușcând Universul!
triumfător,mi te înfloreai în fiecare
atingere ce-mi răzvrătea respirul,înfiorându-mă!
erai dincolo de chemarea trupului,
răsăritul sub care învățasem să gust veșnicia.
neputincioasă,am rămas surghiunită în tine
și,de atunci diminețile toate au ochii tăi!

Timpul care tace

Clepsidră rug de scâncet
al timpului ce tace,
cioplește nemurirea sub
dăinuiri de clipe,
ascunde-ți sub un foșnet
gândul rostit de ace,
și-adoarme veșnicia
pe veci să nu mai țipe!

Dezbracă Infinitul de
neguri prinse-n humă,
și-ncătușează dorul
sub văl de timp tăcut,
ascunde clipa morții
în fluiere de brumă,
să nu mai plângă vântul,
prin răni de suflet mut!

Osânda

Mușcau norii din neputința
felinarelor,care-și purtau
osânda pe pământ.
zăvoare de lumină
strângeau grumazul
resemnat al zorilor.
câte un fulger ciuntea
supremația Universului,
îngenunchindu-l!
se făcu liniște...
Dumnezeu osândise
timpul la eternitate,
și acum,îi împărțea
sufletul!

Doar o umbră

M-ascund pe sub gerul de patimi acum,
o umbră în noapte aș vrea să-ți apun,
pe perne de vise,rătăcind pe sub pleoape,
să simți că trăiesc într-o lume de șoapte,
să cauți iubirea aprinzând felinare,
să vezi cum din flăcări,
doar umbra mea moare,
speriat,să tresari peste-atingeri cu mine,
să simți veșnicia curgându-ți prin vine,
să urle tăcerea de prin camera goală,
sub rochii de fum să mă dori ca o boală,
și-n ceasul de cruci încleștat sub un ger,
să-mi ții umbra-n brațe și iubirea în cer!

Mai plouă cu tine,în toamnă

Mă scurg ca o apă
pe obrazul tău mamă!
prin găvanele tale se
plimbă azi cerul,
pe fruntea ta odihnesc
pietrele fugite din munți,
urechile tale sunt litanii
de ierburi mamă,
în gura ta zăbovește
copilăria mea toată,
pe sub degetele tale foșnesc
cele mai tandre mângâieri,
cine ar putea spune
despre tine vreodată
că nu ești bogată?

picioarele tale,oase
dezbrăcate de carne
din care-și face fluier vântul,
leagănă poveștile de humă...
umbra ta își spală păcatele
sub neadevărul spuselor tale...
mi-ai promis doar că,
o să vezi cerul mai de aproape
și,că va trebui să faci
liniște pentru ca el să nu
simtă când îl atingi...

dar tu ai rămas să-i cânți
tristețile,și,din când în când,
mai plouă cu tine în toamnă!...