Poezii de Constanța Abălașei-Donosă

Sunt lucruri de nelipsit …

Sunt lucruri de nelipsit…
Cred. Între pământ și cer,
Iubesc candoarea
Oricărui anotimp,
Și florile
Ce nasc, zâmbesc și mor.
Sunt lucruri de nelipsit…

Când noaptea albastră
Pictată cu stele
Licărește-n casa ta,
Învață să citești în ele…
Iubește ziua înțeleaptă
Lumina-i sfântă -
Cu patimă să i te rogi:
Ea-ți va da puterea
Să scrii, să râzi, să plângi.
Iubește a nopții dăruire
Din asfințit – la răsărit.
O zi, e scurtă ca să dai:
Dă-ți muza sufletului,
Fă-ți timp mai mult
Să fii iubit.
Învață de la ploaie jocul,
Cum stropii ei
Te-au sărutat:
Aprinde-i poeziei focul
Poet de rugă mângâiat


     - Floare-s eu, copac eşti tu -   

Floare-s eu
Tu eşti pământul,
Descoperă-mi
De vrei cărarea;
Să pui sămânţa
Să dau fructul.
Floare-s eu
Tu eşti copacul.
Aşteaptă-mi
Înfructatul.
Dorinţei mele
Fructul oprit -
Coroana ta,
Ai dezgolit.
La jocul nostu
De-nceput,
Prin stropi de lacrimi
Ne-am iubit.
Adânc, adânc
Din fruct în fruct
Şi trunchi în trunchi
Îngemănaţi
Până-n pământ.


      - Sonata I -
                 Pentru o expoziţie

Tot univesul este al meu.
Vi-l dăruiesc
E scopul expoziţiei.
Fiţi siguri că nu vă înşelaţi;
Sunt pictor,
Şi vă prezint acum
Tablou după tablou,
Ofranda mea de culori
Ca-n sonatele lui Chopin;
Aici este pictat un cântec
În măsura unică a inimii mele.
Aici este o lacrimă
Din cerul perfect.
Aici sunt umbrele neliniştite
Ale Deltei cu pescari.
Aici sunt florile de câmp -
Culorile sonore ale existenţei mele;
Pe toate acestea vi le dăruiesc !



        - Sonata II -
              Pentru o expoziţie

Sus pe înălţimi
Amurgul se agaţă
De spinările copacilor,
Se ascunde în liliacul violet...
Crizantemele-s ciufulite
De vântul amărui.
Şi fructele de toamnă
Respiră calm,
Ca’ntr-o natură moartă.
Frumos şi fără nume,
Splendid decor sonor
Cu misterele pentru care
Încă nu s-au învăţat cuvinte;
Cu dorinţele cărora
Încă nu ştiu ce sens să le dau
Şi -
Cu partea neştiută din noi:
Aş spune -
Ultimul tablou !


    - Sonată de suflet -

Cerul meu
Privea spre stele...
Stele mari
Şi stele mici.
Mă privea cu
Ochii morţii -
Astrul meu
Un Con numit.
Cerul meu
Iartă cu ploaia...
Ploaie
Repede înfrântă -
Ploaia mea
Cânta prin stropi
Muzică necunoscută.
Muntele
Simţea prin ram...
Ramuri verzi,
Ramuri uscate...
Eu vedeam
Prin ochii minţii,
Muzica şoptită-n şoapte...


     - Sonata ochilor –

Iubesc ochii
De orice culoare ar fi:
Cei ce văd lumea
Pentru mine
Şi-mi descriu natura:
Cu nume de flori
Arbori şi cărări.
Cu nume de ape
De-albastru şi verde:
Cu nume de ploaie
Şi trăsnet și tunet...
Cu nume de-ngheţ,
Şi iarnă şi ger;
Cu nume de alb -
De alb imaculat;
Cu nume de dor
De suflet adorat.


    - Sonata anotimpurilor -

Mi-e dor de
Primăvara crudă,
Cu verde prins
Ca la cercel
Când totul naşte
Prinde viaţă,
Mi-e dor de
Primul ghiocel.
Mi-e dor de
 Frunza de mesteacăn,
Mi-e dor de
Grânele-aurii;
Mi-e dor de
Ochii ierbii-n rouă,
De stropii
Ploii cenuşii...
Mi-e dor de
Foşnetul pădurii
Cu frunza arămiu căzând,
Mi-e dor de
Dunărea ce-şi varsă,
Valu’n malul ei cel sfânt.
Mi-e dor când
Toamna poposeşte
Cu gând incendiat, pământul
Cu frunze galbene
Căzute-n codru,
Şi-n holdă-i pârguit
Tot fructul.
Mi-e dor de
Iarna sidefie
Cu-albastru’zare
Sau cu violet smălţat.
Mi-e dor de
Fulgii mlădioşi
Ce plâng metalic, cadenţat.
Mi-e dor de
Focul care arde,
Eu să fiu lângă fereastră,
Să văd afară
Cum tot ninge...
S-ascult încet
Sonata noastră !


   - Sonata timpului -

Dacă pasăre aş fi
Căreia i s-ar fi dat
Destinul de pictor,
Ţi-aş face un peisaj.
O felie de munte,
Câteva umbre de nori - în gri,
Ceruleum - o apă imensă
Cu toate lacrimile cerului
Şi,
O sumedenie de păsări călătoare.
Dacă aş fi o pasăre
Căreia i s-ar fi dat
Destinul de pictor,
Ţi-aş mai picta şi pădurile,
Îmbrăcate în rochii tomnatice.

Lumina cerului ţi-aş picta-o  -
Mai ales pe cea a Asfinţitului
Veghind lângă o lotcă
Rămasă captivă între stufărişuri.
Ţi-aş picta un tablou de vis...

Dar, până când voi afla
Pasărea al cărei destin secret
Este acela de a fi pictor,
Îţi promit
Că nu voi lăsa timpul
Să întârzie lângă şevalet.

Îl voi obliga să compună
Doar pentru noi,
O lungă, nesfârşită, primăvară.


   - Sonata naturii -

Ochii tăi
Îmi aduc ceva obişnuit:
Verdele naturii,
Din albastrul pădurii.
E normal !
Ochii tăi
Şi-au ales verdele
Din lacrima cerului
Văzut într-un tablou
Cu păsări...
Era al meu ?
Era al tău ?
Ca şi noi doi, păsările
Se cufundă în verdele naturii
Până când îl transformă
În fulgurânde triluri
În nota Si.
Doar noi ,
Împătimiţi de natură,
Admirăm pictura
Şi
Ne scriem poezii,
Visând în taină,
Cu ardoare,
Să dedicăm sonata
Notei Mi.
Pentru visare !


   - Sonată pentru o stea -

Cad din cer
Stele domneşti...
Cad ca stropii ploilor de vară,
În undă lumină îmbrăcând
Trupul meu de aşteptare...
Pentru a câta oară !
Şi voi cere stelei mele
Să mă facă piatră albă
Din râul cel rece;
Îşi limpezeşte faţa
Şi trece
Ducându-te departe de mine
Pe căi străine,
Cu stele lucii,
Cu iarbă’naltă
Şi flori virgine.

Îi voi cere stelei mele
Să te-aducă înapoi,
Râul iar să-ţi spele chipul,
Piatra albă să te ierte,
Să-ţi primească lacrima
Fără să te certe.
Steaua-mi de-ar fi lângă mine
- De n-o fi căzut cumva
Prin pădurile păgâne -
Mi-ar întoarce - dar domnesc:
Dorul tău
Rătăcit
Pe căi străine.


   - Nocturnă -

În noapte
Mi-adun
Gândul sublim...
Când luna
Asfinţeşte
Palid în noapte -
Mai plâng
Mai iert,
Şi suspin...

Tăcută -
Învinsă,
Uneori renunţând.  


 - Sonată fulguindă -

Iarnă, iarnă
Fulguindă
Cer umbros
Şi nesfârşit...
Iarnă, iarnă
Violetă
Lungi troiene
Măturând.
Iarnă goală
Dezbrăcat-ai
Crengile
Pân-la pământ
Frunze trist
Decolorate
Sub nămeţi de fulgi
Plângând.

Iarnă, iarnă
Aştept clipa -
Cu o rază
Să mă mângâi:
Iarnă, iarnă
Violetă,
C-o pictură
Am să te sâcâi...


   - Acuarelă -

Pe ochiul lacului aproape
Albastrul undei, pân’la malul
De verde, negru - indigo,
Cu bărcile din val în valul
Rătăcitor,
Cu soare stins, cernut alene
Pe lac, amurgu-i vag decor.
Se-aprind încet luciri de stele
Şi noaptea movă, în tăcere,
Se stinge în fiori de dor.