Poezii de Dorel Macarie

Noe mahmur

Tavă pe căre-i capul prorocului

sufletele voastre zbârcite precum

feţele crescătorilor de iaci tibetani

oferită cu umilinţă candidaţilor

ca viitori idoli, încrezători

în farmecul lor prefăcut

şi a toate atotştiutori.

numai al meu ţi l-am oferit ţie

neted, lucios, piatră şlefuită de ape

deşi mărturisesc că m-a ispitit diversitatea

surghiunitu-m-ai în burta corăbiei

cât îmi plăceau mie păşunile

pieţe înverzite întrepătrunse de liziere

ca nişte fiorduri

ici colo câte un ţap înfumurat

cu nările dilatate de mirosuri

numai de el simţite

privind de sus peste turme

aş fi putrezit şi eu ca tot omul

printre viermi reci cu ochi albaştri

de ce atâta tevatură între vest şi est

când problema este între nord şi sud

atâta apă mi-ai dat doamne

şi niciun petic de pământ

elefantul mugeşte, leul rage

hiena urlă, ţipă păsări de baltă

ce mă fac? descurcă-mă

pe mine diformul, bărbosul năpădit

de alge şerpi verzui

căci am uitat de purici şi păduchi

să-i iau pe arcă, au rămas pe prici

în blana de capră.

nu-mi cer iertare de păcat

precum pe Eva m-ai dus în ispită

ce era să fac cu atâta balegă fermentată?

un pas a fost până la faptă.

mă năpădesc amintirile, reveria

plaja fierbinte cu şolduri

cu sâni, delfini jucăuşi.

mersul prin iarbă cu tălpile

goale mulţumite de rol.

te iertam până la urmă

de nu auzeam în fiecare zi aceeaşi partitură

scârţâitul scândurilor, arii de mugete

răgete şi plescăituri. ,

de nu mucegăia iiHttiţuÎ şi apa

de băut nu se clocea

de nu-mi trimiteai puiul acela de drac

cocoţat în vârful catargului

strigând mereu pământ, pământ

împungea cu coarnele pânzele umflate de vânt

şuieratul semăna cu foşnetul frunzelor.

năzuiam şi visam aşa am început să înjur

căci altfel te iertam până la urmă.

mugeşte elefantul, leul rage

hiena urlă şi ţipă păsări de baltă

sughit şi râgâi grotesc

ameţiţi, toţi porumbeii sunt cu labele-n sus

tare mi-e teamă

că cel alb, vestitorul

n-o să apară"

n-ai prevăzut doamne

că din Noe cel curat şi pur

o să devin veşnicul naufragiat

Noe mahmur.

Abel

eşti şters şi ingrat nici gând să te recunosc

cu mâinile înfundate în buzunare

te joci cu zaruri din cremene până devin conglomerate

nu mai poţi să le scoţi neputiincios fără mâini

cu puful de înger abia năpârlit acelaşi şerpaş

mărşăluind în trecut construind şi dărâmând amintiri

ca pe un alter ego nici gând să te recunosc abel parşiv

Obiceiuri

Nu vom tăia porcul de Crăciun

îl lăsăm până vine Ralu

nici de Paşte nu tăiem berbecuţul

poate vine Horia şi-l tăiem atunci

viţelul cei bun

de culesul strugurilor nu-l tăiem,

poate vine Mihai

sărbătorile de iarnă s-au dus

Paştele a trecut prunele s-au copt

strugurii s-au cules nici unul nu a venit

după primele brume cel ce-i aştepta

s-a dus şi el undeva la o fermă model

abia atunci, pe rând toti au sosit într-o zi

din ochii cerniţi întrebau către mamă cu jale

acum ce-o să facem cu bietele animale

mama le răspunse cu vocea

parcă de dincolo de moarte

pentru pomană, dragii mei

le vom tăia pe toate

gastronomică

singur m-am blestemat

cu pacostea asta de poezie

nici ursitoarele n-ar fi avut curajul

sâ-mi facă una ca asta

cum mă frământă şi aşează

în toate formele mă coace

fursecuri şi sârăţele de servit după aperitive.

ba ca să ţin mărgele mă şi

distilează de două ori aveţi grijă la citit

să nu vă ardeţi pe gât.

pe apa sâmbătei alunecă piroga

lui ion burnar

pe apa sâmbătei alunecă piroga ioane

trenciurile ne sunt sfârtecate de poeţii pirana

vomităm hamasamente de pegaşi nedigerate

bancuri se adună de parcă am momit locul cu turte de soia

pe apa sâmbătei alunecă piroga ioane fără rost,

căci nu mai dăm doi bani pe nici o ambarcaţiune

doar o acceptăm ca o pieliţă care ne ţine maţele

în peritonită generalizată dăm când s-o perfora,

şi atunci să vezi tu pe dracu mai hamburgăr de ion

cum ne rămân poemele ca frunzele de lotus asaltate

de orâcâioasele broaşte plutind pe apa sâmbătei.