Poezii de Nicolae Scheianu

Spre toamnă, când se coace busuiocul

Mai frumoasă ca azi n-o să mai fiu niciodată
mi-a zis
mai frumoasă ca acum
n-o să mai fiu, n-o să mai fiu
mi-a zis
şi mâinile  mele îi mângâiau părul

şi mâinile mele îi mângâiau ochii
vederea, sufletul
mâinile ei îmi mângâiau aerul, viaţa
mâinile ei îmi mângâiau creştetul
ca unui copil căruia i-ar fi încărunţit pe negândite părul
cum s-ar face deodată noapte în miezul zilei

oamenii treceau pe lângă noi
şi se pierdeau departe în ceaţă
norii treceau peste noi şi se pierdeau departe în ceruri
Era spre toamna,  pe când se coace busuiocul...
Sunt frumoasa pentru că sunt cu tine, a zis
sunt frumoasă că sunt cu tine.
Oho, frumoaso, i-am zis
asta a fost acum vreo mie de ani,
asta a fost acum vreo câteva veacuri
i-am spus.
Era spre toamnă
când se coace busuiocul
(şi seminţele se scutură una câte una-n ţărână...)


Oricâte culmi

Oricâte culmi ai urca
şi oricât de înalte
vederea dincolo-i mică
ce te aştepţi să zăreşti
şi pe cine
cine soseşte şi cine nu vine
îţi aţinteşti ochii
spre ultima zare
de unde începe iarba câmpiei
şi praful pustiei
din tot, abia de o umbră rămâne
înghesuită în negura unei singure nopţi.
În faţa ei stăm cu toţii la porţi.



PIETRE DIN POTOP

De nouă ani Potopul
nu mai avea apă, cărare
şi în nisip
reptilele  se zvârcoleau în ouă
nebunii, pe maluri băteau din palme,
se botezau cu nisip
eu aveam  luntrea ascunsă-n răchiţi
la poalele dealului numit de bătrâni Ararat
himerele tuturor veneau în vârtejuri şi se
hlizeau la fereşti sau se jucau pe uliţi cu pruncii
cei păcătoşi şi smeriţii se târau în genunchi
dar nu era nicăieri nici îndurare nici mângâiere
şi nici scăpare
dar eu aveam azimi şi mied
şi un ochean aurit
când au fost gata norii
deja se împlinise vremea scrisă în cărţi
şi ştiam
cocoşii cântau răguşiţi în salcâmi
de vreo patruzeci de zile şi nopţi
dar nu s-au mai întors pe pământ
în ceaţa începutului
pe malul potopului acolo am stat
un bătrân nemântuit şi alungat din cetate
cu un ceaslov cu un abecedar
pe genunchi
plutind  precum o pasăre neagră pe ape
căutând ceva în adâncuri
ceva din înalturi chemând.



Pietre din Potop

Am coborât deodată cu norii
printre muri şi aluni
la apa Potopului
cu un gest – ca al apostolilor
am despicat perdeaua
de sălcii şi răchite
şi m-am prăvălit în apele lui
pe care pluteau
petale uscate de măr
şi-atâtea vremuri
 în care n-am fost
cu-atâtea umbre pe care
nu le voi vedea
am putea rămâne aici
pe malurile lui între singurătăţi
ocrotitoare şi bune de leac
să-ncercăm să amăgim ziua
să aprindem focul- ţi-am zis
ia din cuib puii de mierlă
şi-adu-mi-i în palme
laolaltă cu mierea din sfârcuri
şi cu cimbrişorul sălbatic
de la răspântii

tu îţi spălai sânii şi cântai
un cireş în pârgă plutea parcă-n zări
eu  culegeam pietre din Potop
rostogolirea lor pe prundiş
îmi răsună şi-acum în auz
ca un morman de secunde
înghesuindu-se toate
într-o singură viaţă




Lângă greierul şchiop


Precum în povestea în care
lângă goliciunea Juliettei
cade un înger bolnav
şi se-mpodmoleşte de-ndată
în coteţul de păsări
de pe cumpănă
– lumina se rupe-n fâşii
de carne moleşită
şi pâlpâie ca-ntr-o candelă
în care şi tu ai ars
cu încetul

a fost vară doar până când
s-a stins ultima floare de soc,
şi-n noi s-au prelins
ultimii zori ai inocenţei

chiar de-aş putea să cobor noaptea
pe frânghii, în odăile tale
să dau drumul unui cântec
bun să deschidă ferestre şi lacăte
tot n-ai fi în stare
să-mi alini spaima şi groaza
cu care pândesc
din umbra ta


în iarba cărării agonizează
greieri schilodiţi de furtună
la răscruce, lângă curţile
unde orice vietate rănită
se-nveleşte-n cimbrişor şi tămâie
am venit, doamne,
cu nesmerita viaţă a mea -

toată plină de flamuri ciuruite
fluturând pe ruine -
la îndurare.