Poezii de Dragomir IGNAT

Semne de trecere

Urma albă lăsată de lotcă
Pe albastrul murdar
Al Mării Caraibelor,
Realitate de un minut,
Poate de o clipă...

Urma albă lăsată
De avionul muşcând

Marginea cerului,
Realitate de zece minute,
Poate unul, două în plus...

Urma albă lăsată
De trecerea omului
Pe covorul incolor al vieţii,
Realitate de milisecunde
În contractul parafat
Cu veşnicia.


Perpetua căutare

E un labirint ce nu se lasă
Dezlegat de inimi pământene
Rătăcitoare-n drumul către casă,
Pierdute-n jungle-agonizând alene,

Corabia-ncrustată în cuvinte
E-n larg şi pare că un ţărm nu are
Ci doar catarg spre-aducere aminte
Că steaua ei va asfinţi în mare,

Tăcute drumuri împistrind pământul
Dau semne  c-am creat un univers
Ce îl străbate peste tot cuvântul
Foşnind în cântec, adiind în vers.


Insula Muierii

În dimineaţa aceea
Luna se-ncăpăţâna să nu apună,
Era către crucea amiezii,
Ci ea se încăpăţâna să rămână
Martor nefiresc
Pentru un colţ al pământului...
Doi tineri încercau cu talpa piciorului
Moliciunea Mării Caraibelor,
Cu albe plaje cu nisipul rece,
Cu schelete de peşti
Sortiţi să moară
Aici la marginea nemărginirii,
Undeva aproape
De capătul lumii.
Bătrânul pescar
Îi îmbia cu o plimbare-n
Decorul uneiveşnice ferice,
În lotca lui mirositoare
A sare şi amintiri.
De fapt,
Totul era nefiresc de firesc
Poruncit de chipul
Lunii încăpăţânate
Să rămână-n amiază.

Peisaj în parc

Pe aleea din parc
Bătrâna îşi împinge cu sârg căruciurul,
Mulţumind lui Dumnezeu
Că a  mai făcut câţiva paşi...
În boxa de spital i s-a spus,
Mişcare, cât mai multă mişcare,
Sprea nu rămâne
Scaunului cu rotile roabă.
Dar bătrâna nu era acolo,
Coborâse-napoi la altarul
Unde în rochia albă
A primit cea de a şaptea taină
A cununiei.
Împingând căruciorul
Pe aleile parcului,
Din când în când
Bătrâna ridică ochii spre cer,
De unde mirele
Îi zâmbeşte ghiduş.