Poezii de Dumitru Velea

Ecuaţia morţii

Ne urmăreşte ca umbra,

luând forma făpturii din umbră;

 

respiră odată cu noi,

într-o respiraţie fără răsuflet;

 

apare din icoana de sub pânză,

tăindu-ne cu întuneric firele de in.

 

Nu ai de împărţit cu nimeni nimic

şi totuşi te numără şi te împarte.

 

Înainte ca vorba să-ţi cadă din gură,

îţi taie jumătate din limbă.

 

Te ispiteşte cu propriul tău sânge,

golindu-ţi încăperile inimii de sânge.

 

Unii spun: nu îi răspundem cu sânge;

alţii zic: doar sânge pentru sânge.

 

Porcii de pe malul apei ar fi o soluţie,

dar cine să-i poruncească fiarei: Du-te!

 

căci toţi care au ieşit din morminte

i-au spus aceluia să plece din cetate.

 

Orice element al unei mulţimi

a ajuns să fie următorul exclus.

 

 

Icoana făpturii cu corn

 

De ai putea s-o vezi, i-ai reteza gheara,

i-ai smulge dinţii, ca unui şarpe trecându-i

prin gură tivul batistei. Ai decât rana în piept,

spărtura printre coaste pe unde şi-a vârât cornul

                             după sânge.

Ah, de câte ori omul nu o hrăneşte fără să ştie,

                   ca pe un fiu neajutorat al său!

Ah, de câte ori omul nu o ridică în braţe,

                   ca pe o iubită fără de care

                             ziua nu ar fi zi

                             şi noaptea, noapte!

 

 

În faţa făpturii cu mască,

totdeauna rămâi străin

 

Somnambuli trecem prin spaţiul fiarei,

atraşi de ochiul ei aprins ca fosforul;

căzuţi în braţele ei, carnea ne înfloreşte

ca şi cum ar fi un cu un ceas înaintea morţii;

oricum, ceea ce ni s-a dăruit,

                    fără nici un drept,

ni se spune că trebuie dăruit,

                   să ne ridicăm în două picioare

                   cu privirea spre stele,

         pe când stelele nu sunt.

 

Cine decide să dăruiască ceea ce nu-i aparţine

şi-a pierdut minţile – este la ceasul încercării.

Cum să fii liber când dăruieşti altuia

ceea ce nu este al tău!? Cel treaz se întreabă.

Calcă prin spaţiul fiarei ca un străin. Umbra

Făpturii cu ochiul în corn i se întinde

                   pe propria umbră

şi nu poate să mai respire.

                                      

                                       Un nod

i se pune-n gât, dar omul trebuie să rostească

pe prag ceea ce este de rostit.

                                       Nu doar fiara,

ci şi icoana fiarei vorbeşte şi amândouă

tulbură fraza celui ajuns străin în spaţiul

unde Domnul l-a pus. Cu ochiul din coarne,

cu rana vindecată, sminteşte până şi norii ce,

de la sine, încep să cadă

                                       şi să stârnească

potop de ape şi fulgere în noapte.

 

În faţa făpturii cu mască,

totdeauna rămâi străin.

 

 

Autopsie

 

Cornul găsit sub moloz

a fost supus analizei:

 

Forma pare un con, puţin curbat,

în vârful căruia este o scobitură:

orbita unui ochi, sau craterul

din care s-a smuls rădăcina unui corn.

Se observă două adâncituri,

pe semne, pentru o rădăcină îngemănată.

 

Este dintr-o masă cărnoasă necunoscută,

fără sânge, stranie, de culoare galben-argintie,

cu excrescenţe inelare, pentru a-i măsura

                             vârsta şi puterea.

 

Grosimea şi lungimea nu se pot stabili

cu precizie, fiindcă instrumentele tremură

                             în apropierea sa.

 

S-a reuşit o secţiune transversală:

din cavitatea cornului au început să curgă

monezi după monezi, dintr-un metal preţios.

         Pe vers:

                   cap de om.

         Pe revers:

                   coroană,

         cu corn după corn înstelată.

 

Nu se pot număra: sunt orbitoare.

 

 

Cel dintre piei

 

Mişcarea pieilor pe chip

îi ascunde ochii;

foşnetul lor răsucit în pâlnia urechilor

îi acoperă cuvintele solului

de pe ţărmul celălalt al lumii.

 

Ascuns în piei, ca în crăpăturile stâncii,

în întunericul dintre stele,

nici un ochi nu-l poate vedea,

nici o mână nu poate să-i culeagă

strugurele pe de urmă.

 

Plăteşte preţul în cealaltă parte

şi-ţi intră în locuinţă tiptil,

fără să-i auzi paşii ori foşnetul pieilor;

se culcă în partea cea mai de jos şi

umbroasă a casei, precum şarpele inelat.

 

Ai vrea să tragi la sorţi,

dar te regăseşti în locuinţă mereu singur;

întunericul se strânge şi cade ca piatra.

Pe cine să scoli şi să-l arunci în afară?

Pe cine să chemi, când faţa nu i-o vezi?

 

S-a ridicat din ape sau de pe uscat?

că nici un peşte care să-l verse nu-i,

nici pasăre care să-l scape din gheare.

Doar omul singur sub vântul înăbuşitor,

cu limba smulsă de gheara dintre piei.

 

 

Extaz calculat

 

Îşi leagă mâinile şi picioarele

cu nevăzute curele şi funii;

îşi astupă gura cu pânză subţire

ca vipera să nu fie tulburată de răsufletul lui,

          de involuntara mişcare a membrelor.

Nu o mână foamea peste trupul omului,

ci îngheţarea sângelui.

                                  

                                   Cuceritorii deşerturilor,

întinşi sub solzii reci, se roagă în extaz

să nu li se-nfigă în piept colţii peralungi ai viperei,

să nu le cadă o picătură din corosivul venin

pe piele. Cât l-au hrănit!

 

Zilnic le-au cercetat şi umplut pungile

pentru recoltare. Cel cu cârligu-n mână a dispărut.

Pe puntea de studiu, în lumina nopţii,

să-ncerce o călătorie pe sub reptilă?

                  

                   Inocenţii se izolează în eşarfe albe,

ca o sămânţă în guşa păsării.

 

 

Căiţe negre

 

Şi-au însemnat teritoriul,

precum copiii cu litere stâlcite

           pe zidurile oraşului.

 

Înseamnă şi clipa

când capul ostaticului cade

şi umple ecranul cu sânge.

 

Cu căiţe negre pe capete,

ei încă nu s-au născut,

deşi în lesă îi duce un nor negru.

 

 

Împieliţatul

 

În piaţa oraşului, un om jupuit,

precum un iepure agăţat de un stâlp,

cu pielea trasă în jos, fără valoare,

ciuruită de un roi de alice.

 

Însă în pielea de om un altul trece

pe străzi, printre ziduri şi oameni.

O, Doamne, câte piei şi-o fi pus,

de nu poate nimeni să-l vadă!

 

 

Teroristul sub cerul plin de ţepuşe

 

“Cei care practică terorismul îşi pierd orice drept ca mesajul lor să fie înţeles.”

 

Rudolph Giuliani,

fost primar al New York-ului

        

El crede că lumea-i plină de fraţii săi. De părinţii şi surorile sale. Că în afara lor nu există decât ţepuşe. El crede că uşor îi este să stârpească ţepuşele. Ţepuşele de pe calea omului. Se ascunde în umbră, orbit de lumina ţepuşelor venite de sus. Crede că le curăţă de pe pietrele drumului, de pe crengile pomilor, de pe aripile păsărilor, de pe valurile de piatră şi apă, de pe pielea şi chiar din ochii omului. El nu ştie că este cel ce nu este. Nu vede că cerul de deasupra sa este plin de ţepuşe, ca pielea unui arici luminos, rostogolit dintre stele. Când iese din umbră, păşeşte prin porţile cetăţii cu faţa întoarsă. Toate nopţile s-a pregătit pentru măcelul din umbră; întreaga făptură i-a devenit o armă. O armă în braţele morţii. Acesta-i jocul. Singur, într-un ghem de piele de împrumut, se rostogoleşte şi se aprinde de lumina ţepuşelor. Ca un ciulin suflat de vânt. Mărunta şi neagra lui sămânţă găseşte undeva o crăpătură în pământul bătut şi uscat. Este învăţată să aştepte mai mult decât Dumnezeu. Ea crede că şi cerul este plin de mărunte şi negre seminţe. Nu-i nesocotiţi răbdarea şi credinţa! Oricând se va găsi o picătură de apă să cadă de sus.