Poezii de Dumitru Velea

Poema şarpelui

În zori, prin pământ,

şarpele căra pământul.

În lumina de amiază,

mişcarea-i prelungea lumina,

izbindu-ne ochii.

La amurg, agăţat într-un pom,

cu pielea întoarsă pe dos:

păreau doi şerpi – unul

însângerat şi altul alb –

cu-un singur cap, bine ascuns.

Iar dedesubt, într-un vas,

în loc de sânge, se strângea

grăsime cu otravă.

Doamne, ce mâini îl jupuiseră

ca să îşi vindece rana?

Ce ochi fascinaţi de-ai lui

se întorseseră sub pleoape?

Şi picăturile se-aud căzând

la fiecare frângere de vers

pe câmpul sur de lună.

20/21 octombrie

Pietrele, pe care picioarele le desprindeau în sforţarea de a urca muntele de steril, se prăvăleau cu vuiet pe pâlnia prăpastiei; nu ştiam dacă vuietul este al pornirii lor sau este numai răsunetul din adâncuri, urcat până la mine. Un şir de pietre se porni pe lângă mine: era chiar pielea unduitoare a unei spinări de şarpe. Fiind prea aproape, n-am mai avut loc să izbesc cu bara de fier de care mă sprijineam, la urcare. Am lovit cu piciorul pietroasa piele pentru a zdrobi carnea de sub ea, când, deodată, a început despuierea: lunecătorul şarpe, cu o luminiţă pe cap, s-a tras mai la vale şi, pe patru picioare cu gheare puternice, precum un câine care-i mai păstra capul şi coada, s-a răsucit, vrând să se înalţe spre mine. Am izbit cu bara metalică, dar lovitura a căzut ca în puf, fără nici un efect. Şi-n clipa izbirii, am văzut cum se ridică sclipitor, din mai multe inele şi metale, un om, cu aceeaşi luminiţă pe frunte. Am izbit a doua oară, şi-a treia oară, exact în acea luminiţă. Dar ea se mărea; şi, de sub pleoapele metalice, strălucitorii ochi mă fixau ironic. Am strigat, dar ecoul strigătului meu a pornit la vale pieile târâtoare, pietroase ale muntelui şi, repede, picioarele mele au ajuns să se sprijine de cele fixe, ale făpturii metalice. Era un vuiet de cădere şi un hohot de râs, ce da peste margini.

Şi-acum iată-mă, în faţa lui.

Am venit să vă spun.

Piatra şerpilor

Cincisprezece zile doi şerpi s-au învârtit unul în jurul

celuilalt, după o muzică doar de ei auzită,

până au ajuns unul lângă altul, ca-n ziua dintâi!

Urma salivei lor străluceşte în soare: o spirală

a evadării dintr-unul în altul, prevestind dedesubtul ei

cheia unei nemişcări ce cântă, ca-n noaptea dintâi!

Spirala s-a strâns: un ghem împotriva singurătăţii

din grădina maternă; firul unduios a trecut printre

lumină şi umbră, ca un cuvânt în ziua dintâi!

O spumă albă învăluie ghemul, labirintul de forme

alunecoase, trecând unele în altele ca şi cum ar vrea

să-şi găsească miezul dinamic al nopţii dintâi!

Din spumă se-ncheagă o piatră orbitoare, ca un ou,

purtată pe frunţile lor, ridicată spre cer

şi-ascunsă sub ei, în forma zilei dintâi!

- Cine o vede şi, fără să-l simtă şerpii, poate s-o ia,

acela s-o înghită înainte ca muzica să sfârşească,

pentru a vedea explozia nopţii din urmă!

Dansul şarpelui

Nu mai era decât o pătrime din lume, cu cerul jos, despicat de fulger; aramă aprinsă păreau marginile tăiate de flacăra primejdioasă; marea de sus pusese-n mişcare talazurile pământului şi tunetul tăia ca o surpare de lumi. Oameni cu solzi şi coifuri metalice băteau potmolul într-un ritm violent; şapte făpturi încercau să ţină pe loc valul de piatră trezit din cerul strâmtat; din gurile lor alungit, şapte şerpi sângerii zvâcneau afară, încercând să despice cerul de carne, ca şi fulgerul cel mare. Şapte guri se strângeau, prinzând şerpii cei iuţi, şapte guri se căscau, ferindu-se de tăietura cea grea. Şapte şerpi trebuiau îmblânziţi, pentru ca valul de piatră să nu acopere ultima parte a lumii. Deodată, fulgerul strălumină, sub apele grele, un câine legat de-o piatră de moară. Ochii lui urmăreau dansul, bătaia dintre cer şi pământ.

Pierduseră cheia acestei enigme.

Paznicul florii

Uimit, copilul priveşte şarpele

răsucit la rădăcina florii;

şi şarpele îl priveşte la fel.

Unul pe altul se atrag.

Luna îl urmăreşte pe copil,

soarele îl ridică pe şarpe,

şi pământul încet îi apropie.

Unul pe altul se mângâie.

Copilul îl cuprinde pe după cap

şi şarpele i se înfăşură pe mână,

resfirându-şi limbile în aer.

Unul pe altul se înfiorează.

Copilul crede că-i pui de aur,

dar şarpele îşi pregăteşte otrava

pentru muşcătura vitală.

Unul pe altul se pândesc.

- Te voi purta-n spinare,

îi spune şarpele şiret,

ca pe un mare înţelept.

Unul pe altul se înşeală.

Rău, şarpele îi strânge mâna

şi mâna tremurând îl strânge

cu şi mai multă putere.

Unul pe altul se ştiu.

Copilul se-ntoarce acasă,

unde bătrânul, de pe prag,

îi vede şarpele pe mână.

Unul pe altul se cunosc.

Acesta retează capul lunar

şi şarpele încet se desface,

lăsându-şi pielea pe care

Unul pe altul n-au văzut-o.

În apropierea oraşului Buto

Puzderie de oase: şire cu coaste şi aripi;

dacă atingi o vertebră se dezlănţuie unduirea şarpelui;

la întinderea aripilor, ţâşneşte o pasăre neagră ca tăciunele,

cu ciocul puternic coroiat. Mormane de schelete înaripate,

îngrămădite în strâmta vale, ce dă spre celor două câmpuri largi,

de unde încep convoaiele. Priveşti spre

nisipurile roşii: şerpi strălucitori s-au pornit

către ţinuturile fluviului. Îţi aminteşti răcoroasele ape,

şi păsări taie cerul, spre inima munţilor,

să întâmpine mulţimea solzoasă. Şarpele se preface în pasăre

şi pasărea în şarpe. Dovadă: scheletul înaripat.

Apoi, cu toată siguranţa,

şarpele îşi depune ouăle în malul fluviului

şi pasărea, în nisipul fierbinte. Dar nici unii

nu-şi vor recunoaşte puii. Ci ochiul

şi devenirea din trecătoarea munţilor.

La Erechteus

Odinioară, lună de lună, şarpele ieşea de sub piatră

şi-nfuleca turte cu miere – acum, turta a rămas neatinsă.

La poalele muntelui perşii aşteaptă, ca o ordine astrală,

dezlănţuirea, legile haosului rămânând pentru ceilalţi.

Cu tâmplele bântuite de vestea preotesei, bătrânii întrebară

dacă se-ngroape vasele de aur, obiectele cu inele roşii,

dar au primit răspuns să se îngrijească fiecare de sine,

să meargă la întăritura de lemn, unde aşteaptă Zeul.

Bătrânii plecară pe mare. Profetul Akeratos vede grămadă,

în faţa intrării, de mână de om neatinsul tezaur:

vas după vas, solz după solz se mişcă orbitor

fără să se mai ştie de care parte este ordinea astrală.

Cele două stânci prăvălite peste convoaiele Imaginaţiei Mari

mărturisesc despre lumina fulgerului şi tăria tunetului

pornite din mişcarea Marelui Poem întins peste priveliştea

transparentă a minţii, cu tăbliţe scrise şi curate.