Poezii de Elena Căruntu

LA GEAMUL TÃU!

La geamul tãu, înflor' zorele

Și râd cu soarele în zori,

Iar dincolo, dupã perdele

Te vãd pe tine, uneori.

În fața porții-s trandafirii,

Ce-nvãluie cu-a lor parfum,

Simbolul tainic al iubirii

Mã țintuiesc,ades în drum.

Cobori sfioasã și tãcutã,

Deschizi portița și-mi zâmbești,

Fãptura-ți fragedã, plãcutã

Din alt tãrâm îmi par' cã ești.

Și eu roșesc și tac la rându-mi,

Parcã nu știu rosti, cuvinte,

Doar inima în piept, bãtându-mi

Te-ar vrea alãturi sã te-alinte.

Te vreau! Sã mor! Cât te doresc!

Și de-asta-ți ies mereu în cale,

Trec zile! Poate-nebunesc,

Dar fãrã tine...cine-s oare?

Un biet și simplu muritor,

Ce se viseazã cã-l iubești

Sub geamul unde-ți tot înflor'

Zorele-n ochii-ți, îngerești.

ÎȚI AMINTEȘTI?!?

Când îmbraca vãzduhul,

Mireasma florilor de tei?

Când tu nebun , frumos și tânãr

Te rãtãceai în ochii mei..?

Și nopțile erau secunde

Și cerul lumina feeric,

Când lângã tine îmi pãreau

Sclipiri de ziuã-n întuneric.

Când mâna ta cu mișcãri tandre,

Știa sã mângâie și-nvis

Iar noi eram frumoși și unici,

Adam și Eva-nparadis!

Îți amintești? Sau le-ai uitat?

Atâtea clipe împodobite,

Îți amintesti? Nu cred!

Suntem strãini iubite!

Pe brațul tãu altã femeie

Își susurã a-ei,iubire

A noastre clipe încremenite,

N-au loc în nici-o amintire.

Doar eu nostalgicã, nebunã

Mã-ntorc așa din vreme-n vreme,

Ceva din ce-am avut atunci,

Cu glasu-frânt nu-o sã mã cheme.

SUFLETUL MI-E VARÃ!

Îmi rãsar în palme, pure flori de piersic,

Și ucid în grabã orice gând netrebnic,

Iarba crește-n voie, sub picioare, preș,

Picurã mireasã, floarea de cireș.

Zburdã roi de fluturi, la margini de lac,

Din tot raiul ãsta, stup de dor îmi fac,

Și încep sã-nalțe rugii-verzi de mure,

Cântã mii de pãsãri, pe ram în pãdure.

Sufletul mi-e dulce, coardã de vioarã,

Timidã dorințã, leac de primãvarã,

Trupul mã îndeamnã sus în lãstãriș,

Ochii mei sunt lacomi, catã pe furiș.

Și sunt varã-ntr-una veșnic, anotimp,

Mi-a rãmas un zâmbet rãsfirat pe chip,

Nu mã doare timpul ce se scurge-aiurea,

Eu sunt varã caldã cât ține pãdurea!

AM DESENAT!

Am desenat, pe margini de apus:

Cuvântul dor și drag și nostalgie,

Peste un vad de lacrimi, un surâs,

Și mã întorc cu inima-n copilãrie.

Am învãțat sã prețuiesc așa târziu,

Minunea asta ce se cheamã, VIAȚA,

Când pe la tâmple, pãrul , argintiu,

Se-nșirã lin , parcã albind speranța.

Mi-a trebuit a vieții, jumãtate,

Sã o mãsor cu pași de începãtor

Sã-mi dea curaj de-a merge mai departe,

Zâmbind trecutului și viselor ce dor.

N-am cucerit nici azi o înãlțime,

Nici mai bogatã decât ieri mã simt,

Dar mã IUBESC și mã împac cu mine,

Atât cât pot o clipã nu mi-o mint.

IUBESC cu suflet și-un strop de nostalgie,

Tot ce cuprinde ochiul și-i plãcut,

Clãdesc din cioburi, mici o bucurie,

Și știu cã-n toate existã-un început!

SĂ DUC DOR!

Să duc dor cât cerul are....

Lună, luceferi și soare

Cât mai bate în zori vântul,

Și nu e pătrat, pământul

Cât nu curge, apa-n sus,

Și nu-i ziua la apus

Cât cenușa nu e foc,

Și munții pornesc din loc,

Cât nu e iarna ca vara

Și ne cade roua seara,

Doar atunci și nici atunci!

Când o fii urcușul, lunci

Și pe deal ca-n șes să merg,

Rostul vieții să-nțeleg

Și să mor când mi-o fii mie,

Glasul ca o ciocârlie

Când bătrânii sunt copii,

Și de-un zâmbet n-oi mai știi,

Doar atunci să mor aș vrea...

Când nu-i dor în viața mea!