În scoica poemului

Penelul divin ca o aripă

înmuiată în culorile curcubeului

un roșu rubiniu îmi aruncă din zbor

sub pânzele sufletului

simt perla ascunsă zvâcnind

s-a trezit, s-a trezit din somnul adânc

se zguduie prăpăstiile- ea crește

 

în scoica poemului adâncimile nopții plâng

așteptând căutătorii de perle

 

Descântec


Răsai, dimineață,

Din vălul de ceață

Lumină aleasă

Sclipiri de crăiasă,

Dă-ți vălul din creștet

Frunzișului veșted,

Ia-ți rochia lină

De dor și lumină

Și hai de m-alină.

 

Alintă-mă iară,

Alintă-mă, seară

Și-n brațele-ți calde

Iubiri să mă scalde

În umbra tăcerii,

Din marginea serii,

Cu fruntea la stele

Cu zâne și iele

Prin visele mele.

 

Așterne-mă, noapte

Pe paturi de șoapte,

Acoperă-mi gândul

Cu cerul și vântul

Și trupu-mi cuprinde

În brațele-ți sfinte,

Fă-mi blânda mătasă

O pernă aleasă

Din lună culeasă.

 

Și mi-a rămas din toate, azi, numai rugăciunea

Vai, putrezește nucul,e plin de scorburi, trunchiul

Și nimenea nu știe din care vremuri vine.

Era bătrân când tata, la umbra lui, cu mine

Stătea în miez de vară și își pleca genunchiul

 

Rugându-se acolo, în șoaptă, cu suspine,

Doar el știa ce-i spune plângând, lui Dumnezeu,

Alături, lângă tata, ședeam tăcută, eu,

Iar el privea la ceruri durerea să-și aline.

 

Părea aprinsă zarea, pământul, cerul, lumea,

Când tremura frunzișul de focul viu al rugii,

S-a dus de-atunci și tata, îmbătrânesc toți nucii

Și mi-a rămas din toate , azi, numai rugăciunea.

 

Rănile lumii

 

Risipitori de cuvinte, opriți-vă

pravila pentru sănătatea pământului

e roasă de molii

toaca bisericii sparge ferestrele timpului

 

fie o zi nu s-a întâmplat

fie o secundă s-a suprapus peste

ultima sută de ani..

..ceva nu pușcă în cartea prezentului

 

cărți măsluite

la un pas cazanele clocotesc

cuvintele mărșăluiesc într-acolo

copci de sârmă ghimpată

prind rănile lumii

 

Când poeții scriu

 

Când poeții scriu, pământul tace

Ascultându-și liniștea, cuminte.

Și vibrând de focul din cuvinte,

În poeme prinde-a se preface.

 

Când poeții scriu, florile cântă

Murmur lin, senin, prelins pe câmpuri,

Unduiește grâul rânduri, rânduri,

Ca și-atunci când vântul îl frământă.

 

Când poeții scriu, se-oprește timpul,

Stelele se-mbracă pentru baluri

Și în ceruri se deschid portaluri,

Îngerilor le sporește nimbul.

 

Când poeții scriu, clădesc istorii

Despre lumi de dincolo de spații,

Versul cristalin cu dulci vibrații

Veșnicește-n ei, nemuritorii.

 

„dar daca ochiul tau este rau, tot trupul tau va fi plin de intuneric. Asa ca, daca lumina care este in tine este intuneric, cat de mare trebuie sa fie intunericul acesta! (Mat.6:23)

Ochiul cel rău

 

Ochiul înșeală, ochiul orbește,

Ochiul e poarta marelui rău,

Tot ce privește omul poftește

Și pierde calea spre Dumnezeu.

 

Un mincinos și tatăl minciunii

Este stăpân acum pe pământ,

Miere amară pe buzele lumii,

Mied otrăvit în pahare turnând.

 

El seamănă-n toate nelegiuirea,

Rodul necinstii pe mese-l avem,

Fii ai păcatului robiți de firea

Pâinii minciunii, suntem sub blestem!

 

Ales-am de tată pe tatăl minciunii

Fii lui Mamona suntem neam de neam,

Ales-am calea deșertăciunii,

Și ce tată bun ne fusese Avram!

 

Ochiul înșeală, ochiul orbește,

Ochiul e poarta marelui rău,

Tot ce privește omul poftește

Și pierde calea spre Dumnezeu.

 

Trandafirul meu

 

Trandafirul meu cu dulci petale,

Purpurii ca sângele sfințit,

Dinspre vârful tău până pe poale,

Stau bobocii gata de-nflorit.

 

Florile-ți de gală, înfocate,

În rondeluri roșii s-au deschis

Și trimit spre noi, catifelate

Mângâieri, dintr-un poem nescris.

 

Trandafirul meu îmi iei privirea

Și mi-o porți prin sfere rubinii,

Te-aș îmbrățișa cu-mpotrivirea

Inimii și-a vremilor târzii.

 

Printre ramuri vântul se dezmiardă

Legănându-ți splendidele foi

Ce-au pătruns la mine în mansardă

Șușotind în taină despre noi.

 

Trandafirul meu, de ce mă-mbată

Noaptea asta, cu parfumul tău?

Spinii tăi prin carnea mea străbată

Sângerând să ard de focul tău.

 

Îți amintești, Ioane?

(lui Ioan Bândilă)

 

Îți amintești, Ioane? Bătea vântul

În „Piața Trandafirilor”. Pe-o bancă,

Scriam pentru- „Adevărul” și „Cuvântul”

Și-n fragezii castani, cobea o stancă.

 

Ne strălucea pe chipuri tinerețea

Din ochii noștri vulturi își luau zborul

Nici nu credeam că vine bătrânețea

Și-acelor vremuri le vom duce dorul.

 

Era întâi de mai, optzeci și patru

O primăvară cu salcâmi buratici

Tu te grăbeai, vroiai s-ajungi teatru;

Râdeam scriind pentru partid, zănatici.

 

Precum cobise stanca, mi-am luat zborul,

Și-am rătăcit prin multe țări străine

Am dus cu mine doinele și dorul

De Idicel, de Mureș și de tine.

 

De multe ori eu m-am gândit în taină

La cântecul duios de torogoată

La voi, la sat, la viaț-aceea faină

Ce n-om mai întâlni-o niciodată.

 

Te văd adesea, azi tu ești săteanul

Ce-nsuflețește satu-n sărbătoare.

Cu barbă albă! Mândru idiceanul!

Aici, prin tine, datina nu moare.

 

Ce nobil porți costumul și colopul,

Și ai mereu chiar fluierul cu tine,

Tu însoțești poeții în tot locul.

Dar nu mai scrii, Ioane, și nu-i bine.

 

Eu tot mai scriu, iar tu-mi citești sonetul

Și tălmăcești misterele ascunse.

Pentru poemul meu, tu ești profetul

Ce a pătruns în taine nepătrunse.

 

„Caut printre ei un om care sa inalte un zid si sa stea in mijlocul sparturii inaintea Mea pentru tara, ca sa n-o nimicesc; dar nu gasesc niciunul! (Ezec.22:30)

Caut un om

 

Caut un om să înalțe un zid

între început și sfârșit

să despartă nașterea de moarte

ca să nu fugă din noi veșnicia

 

Caut un om care să stea în mijlocul

spărturii, înaintea lui Dumnezeu,

pentru ca țara să nu fie nimicită

dar nu găsesc nici unul măcar

 

Caut un om în a cărui inimă

nu se găsește minciună

pentru a îl înfățișa înaintea Ta, Doamne,

 

Caut un om...se sfârșesc oamenii?

caută un om Dumnezeu

caut un om și eu

 

Acoperă-mi gândul cu Tine

 

Astupă-mi urechile, Doamne,

Cu ceață, cu rouă, cu nori,

Să nu mai aud, dinspre toamne,

Cum vin înspre noi, bocitori

 

Ce cântă un cântec de jale

Iar buciume strigă la cer,

Astupă-mi cu mâinile Tale

Urechea, mâhnit să nu pier.

 

Astupă-mi urechile, Tată,

Cu dragostea Ta! Să n-ascult

Cum este de toți lăudată

Minciuna, mai mult, tot mai mult.

 

Acoperă-mi ochii, cu stele

Și inimii țese-i un scut

Din toate iubirile mele

Trăite de când m-am născut.

 

Acoperă-mi gândul cu Tine

Și sufletul fă-mi-l izvor,

Spre-a nu mai răbda ghilotine,

Ascunde-mă-n cer, cu- al Tău nor.