În scoica poemului
Penelul divin ca o aripă
înmuiată în culorile curcubeului
un roșu rubiniu îmi aruncă din zbor
sub pânzele sufletului
simt perla ascunsă zvâcnind
s-a trezit, s-a trezit din somnul adânc
se zguduie prăpăstiile- ea crește
în scoica poemului adâncimile nopții plâng
așteptând căutătorii de perle
Descântec
Răsai, dimineață,
Din vălul de ceață
Lumină aleasă
Sclipiri de crăiasă,
Dă-ți vălul din creștet
Frunzișului veșted,
Ia-ți rochia lină
De dor și lumină
Și hai de m-alină.
Alintă-mă iară,
Alintă-mă, seară
Și-n brațele-ți calde
Iubiri să mă scalde
În umbra tăcerii,
Din marginea serii,
Cu fruntea la stele
Cu zâne și iele
Prin visele mele.
Așterne-mă, noapte
Pe paturi de șoapte,
Acoperă-mi gândul
Cu cerul și vântul
Și trupu-mi cuprinde
În brațele-ți sfinte,
Fă-mi blânda mătasă
O pernă aleasă
Din lună culeasă.
Și mi-a rămas din toate, azi, numai rugăciunea
Vai, putrezește nucul,e plin de scorburi, trunchiul
Și nimenea nu știe din care vremuri vine.
Era bătrân când tata, la umbra lui, cu mine
Stătea în miez de vară și își pleca genunchiul
Rugându-se acolo, în șoaptă, cu suspine,
Doar el știa ce-i spune plângând, lui Dumnezeu,
Alături, lângă tata, ședeam tăcută, eu,
Iar el privea la ceruri durerea să-și aline.
Părea aprinsă zarea, pământul, cerul, lumea,
Când tremura frunzișul de focul viu al rugii,
S-a dus de-atunci și tata, îmbătrânesc toți nucii
Și mi-a rămas din toate , azi, numai rugăciunea.
Rănile lumii
Risipitori de cuvinte, opriți-vă
pravila pentru sănătatea pământului
e roasă de molii
toaca bisericii sparge ferestrele timpului
fie o zi nu s-a întâmplat
fie o secundă s-a suprapus peste
ultima sută de ani..
..ceva nu pușcă în cartea prezentului
cărți măsluite
la un pas cazanele clocotesc
cuvintele mărșăluiesc într-acolo
copci de sârmă ghimpată
prind rănile lumii
Când poeții scriu
Când poeții scriu, pământul tace
Ascultându-și liniștea, cuminte.
Și vibrând de focul din cuvinte,
În poeme prinde-a se preface.
Când poeții scriu, florile cântă
Murmur lin, senin, prelins pe câmpuri,
Unduiește grâul rânduri, rânduri,
Ca și-atunci când vântul îl frământă.
Când poeții scriu, se-oprește timpul,
Stelele se-mbracă pentru baluri
Și în ceruri se deschid portaluri,
Îngerilor le sporește nimbul.
Când poeții scriu, clădesc istorii
Despre lumi de dincolo de spații,
Versul cristalin cu dulci vibrații
Veșnicește-n ei, nemuritorii.
„dar daca ochiul tau este rau, tot trupul tau va fi plin de intuneric. Asa ca, daca lumina care este in tine este intuneric, cat de mare trebuie sa fie intunericul acesta! (Mat.6:23)
Ochiul cel rău
Ochiul înșeală, ochiul orbește,
Ochiul e poarta marelui rău,
Tot ce privește omul poftește
Și pierde calea spre Dumnezeu.
Un mincinos și tatăl minciunii
Este stăpân acum pe pământ,
Miere amară pe buzele lumii,
Mied otrăvit în pahare turnând.
El seamănă-n toate nelegiuirea,
Rodul necinstii pe mese-l avem,
Fii ai păcatului robiți de firea
Pâinii minciunii, suntem sub blestem!
Ales-am de tată pe tatăl minciunii
Fii lui Mamona suntem neam de neam,
Ales-am calea deșertăciunii,
Și ce tată bun ne fusese Avram!
Ochiul înșeală, ochiul orbește,
Ochiul e poarta marelui rău,
Tot ce privește omul poftește
Și pierde calea spre Dumnezeu.
Trandafirul meu
Trandafirul meu cu dulci petale,
Purpurii ca sângele sfințit,
Dinspre vârful tău până pe poale,
Stau bobocii gata de-nflorit.
Florile-ți de gală, înfocate,
În rondeluri roșii s-au deschis
Și trimit spre noi, catifelate
Mângâieri, dintr-un poem nescris.
Trandafirul meu îmi iei privirea
Și mi-o porți prin sfere rubinii,
Te-aș îmbrățișa cu-mpotrivirea
Inimii și-a vremilor târzii.
Printre ramuri vântul se dezmiardă
Legănându-ți splendidele foi
Ce-au pătruns la mine în mansardă
Șușotind în taină despre noi.
Trandafirul meu, de ce mă-mbată
Noaptea asta, cu parfumul tău?
Spinii tăi prin carnea mea străbată
Sângerând să ard de focul tău.
Îți amintești, Ioane?
(lui Ioan Bândilă)
Îți amintești, Ioane? Bătea vântul
În „Piața Trandafirilor”. Pe-o bancă,
Scriam pentru- „Adevărul” și „Cuvântul”
Și-n fragezii castani, cobea o stancă.
Ne strălucea pe chipuri tinerețea
Din ochii noștri vulturi își luau zborul
Nici nu credeam că vine bătrânețea
Și-acelor vremuri le vom duce dorul.
Era întâi de mai, optzeci și patru
O primăvară cu salcâmi buratici
Tu te grăbeai, vroiai s-ajungi teatru;
Râdeam scriind pentru partid, zănatici.
Precum cobise stanca, mi-am luat zborul,
Și-am rătăcit prin multe țări străine
Am dus cu mine doinele și dorul
De Idicel, de Mureș și de tine.
De multe ori eu m-am gândit în taină
La cântecul duios de torogoată
La voi, la sat, la viaț-aceea faină
Ce n-om mai întâlni-o niciodată.
Te văd adesea, azi tu ești săteanul
Ce-nsuflețește satu-n sărbătoare.
Cu barbă albă! Mândru idiceanul!
Aici, prin tine, datina nu moare.
Ce nobil porți costumul și colopul,
Și ai mereu chiar fluierul cu tine,
Tu însoțești poeții în tot locul.
Dar nu mai scrii, Ioane, și nu-i bine.
Eu tot mai scriu, iar tu-mi citești sonetul
Și tălmăcești misterele ascunse.
Pentru poemul meu, tu ești profetul
Ce a pătruns în taine nepătrunse.
„Caut printre ei un om care sa inalte un zid si sa stea in mijlocul sparturii inaintea Mea pentru tara, ca sa n-o nimicesc; dar nu gasesc niciunul! (Ezec.22:30)
Caut un om
Caut un om să înalțe un zid
între început și sfârșit
să despartă nașterea de moarte
ca să nu fugă din noi veșnicia
Caut un om care să stea în mijlocul
spărturii, înaintea lui Dumnezeu,
pentru ca țara să nu fie nimicită
dar nu găsesc nici unul măcar
Caut un om în a cărui inimă
nu se găsește minciună
pentru a îl înfățișa înaintea Ta, Doamne,
Caut un om...se sfârșesc oamenii?
caută un om Dumnezeu
caut un om și eu
Acoperă-mi gândul cu Tine
Astupă-mi urechile, Doamne,
Cu ceață, cu rouă, cu nori,
Să nu mai aud, dinspre toamne,
Cum vin înspre noi, bocitori
Ce cântă un cântec de jale
Iar buciume strigă la cer,
Astupă-mi cu mâinile Tale
Urechea, mâhnit să nu pier.
Astupă-mi urechile, Tată,
Cu dragostea Ta! Să n-ascult
Cum este de toți lăudată
Minciuna, mai mult, tot mai mult.
Acoperă-mi ochii, cu stele
Și inimii țese-i un scut
Din toate iubirile mele
Trăite de când m-am născut.
Acoperă-mi gândul cu Tine
Și sufletul fă-mi-l izvor,
Spre-a nu mai răbda ghilotine,
Ascunde-mă-n cer, cu- al Tău nor.