Poezii de Petrache Mariana

Gând vinovat

Să fie iarba rea unica vinovată,
c-a rupt iubirea noastră încercată?
ne-a mai rămas o floare ofilită,
și-aceea în durere și plâns tăvălită...

Să fie oare vântul, la fel de vinovat?
iubirea noastră în furtună-aspulberat,

ne-a aruncat pe maluri de genuni
și acum suntem din nou străini....

Să fie vinovată marea cea adâncă?
ne-a despărțit punând între noi stâncă,
și ne-a înfășurat în șal de val,
n-am mai ajuns împreună, la mal...

Să fie nimfa ispita vinovată?
te-a nimerit cu o săgeată,
te-a ispitit țesând pânza de vise,
și te-a luat cu ea, în culise...

Să fie orhideea însângerată,
c-a rupt din mine o bucată
și-a otrăvit iubirea noastră?
am ars pe un rug de piatră...

să fie toamna ruginie vinovată
că ne-a durut zarea albastră
când ne-a luat dulceața din priviri,
și ne-a lăsat, în dar, durute amintiri...?

Tu crezi că eu sunt vinovată
c-am spulberat iubirea dintr-o dată?
visul meu - un gând bezmetic,
m-a purtat prin întuneric...


Baladă pentru noi

Ai apărut în viața mea o clipă,
nu ți-a fost vis, nu ți-a fost frică
să mă privești așa, în pripă,
și să dorești să-ți fiu iubită.

A fost târziu, a fost devreme…
nici nu mai știm, n-avem bareme,
nu facem calcule sau teoreme,
noi scriem slove în poeme....

De ne-a fost rău, ne-a fost și bine,
mă porți în gând, în amintire,
e drumul lung și greu spre tine,
din când în când mor din iubire…

Mii de flăcări mă încălzesc
de câte ori te întâlnesc
și dulci fiori mă răscolesc
de câte ori eu te privesc...

De ești un zeu, eu sunt o zee,
ca Prometeu ai furat focul
și l-ai ascuns în sufletul de fee,
de l-ar găsi măcar norocul...

Iar dacă pleci, rămân cu îndoială,
și fierbe-n mine iar o teamă,
îmi lasă-n suflet amăreală,
dau lacrimi toamnei-vamă

Căci se topește-n mine versul,
prin slove triste se răsfiră,
rămâne gol tot universul,
suntem doar noi, chipuri de ceară...


Amândoi, pierduți...

Amândoi, pierduți în marea de cuvinte,
numărându-ne clipele avare de ispite,
neputincioși, durerilor născute din scrisori,
căutându-le răspunsuri la nepuse întrebări...

Amândoi, pierduți pe un drum plin de nevoi,
ascunzându-ne sufletul trist de rătăcitori,
imitând în valuri de cerneală Luceafărul în cuvânt,
pierduți în agonia unui vis dintre cer și pământ...

Amândoi, pierduți pe o mare înspumată,
strigând iubirea în amurg destrămată,
ascunzându-ne durerea sub norii de ploaie,
sub murmurul de lacrimi ce curg în șiroaie...

Amândoi, pierduți într-o toamnă târzie,
cuprinși în suflet de adâncă melancolie,
aprinzând candela în noaptea-ntunecoasă,
răscolind furtuni în inima cu aripi de mătase...

Amândoi, pierduți între vis și realitate,
numărând anotimpurile înverșunate;
răscolind în inimi tainici fiori de iubire,
deschizând porțile Big Bang-ului spre nemurire...


Barcagiul

A pierdut busola într-un ocean necuprins,
Apusul de soare era de mult stins,
A pribegit pe mări țesute din valuri de mătase,
A navigat zarea smolită și furioasă
Căutând mereu drumul spre casă...

Prin perdele de umbre amurgu-i de gheață,
Barca plutește prin franjuri de ceață;
Norii cerniți cad peste lume și mare,
Iar vântul hohotește turbat, răscolind valuri
Și barca ce duce speranța la maluri...

Barca era temnița și sentința la moarte,
O cutie de fier roasă de ape... Barcagiului
îi era dor de căldura crescută în palme,
De focul ce arde mocnit în cămin,
De-aroma cupei plină cu vin.

El simte teama cum vine și-l frige;
Îi vine să urle, să plângă, să strige...
Doar Marea și Cerul puteau să-l audă,
Cu durere surdă și mută șoptea,
Striga... Divinitatea..!

Un murmur de liră îi vibra prin gânduri,
Iar arome dulci, cu miresme de ierburi,
În gură le simțea - noduri cu gust de sânge...
Privea neputincios la neputința lui
Strecurată în ungherul sufletului...

Clepsidra s-a spart, secundele s-au terminat;
Strivit de durere, din valuri privea pierdut
Spre altarul norilor, căutând lumină nenăscută;
Barcagiul găsi cărarea spre stele;
Își va găsi somnul și liniștea fără vise... între ele.

Pe altarul cerului, departe de casă,
Prin efemere clipe și vreascuri de apă,
Mormântu-i va fi presărat cu umbre,
În mătăsuri lucioase, fără culoare,
îl va acoperi veșmântul rece din mare...

Undeva, într-un colț de lume,
O frumoasă doamnă plânge...


Cântec de singurătate

Zarea-albastră ne desparte,
de durere avem parte;
prinsă-n valuri de furtuni,
stau pe maluri de genuni.

Simt durerea cum lovește,
trupul meu îl pedepsește,
simt un gust de frunze moarte
peste mine scuturate.

Într-un un puf de păpădie
sunt o muză-n poezie,
sufletul vreau să-l ascund,
simt cum cad și mă scufund.

Ploaia rece mă rănește,
vocea ta mă ispitește,
prinsă sunt în porți de foc,
stau captivă într-un joc...

Și din vers lacrima curge,
sufletul din piept mi-l smulge,
sunt o noaptea fără stele,
port veșmânt de doruri grele.

Gem slovele scrise-n carte,
de dor și singurătate
sunt pierdută în visare,
trăiesc clipa la-ntâmplare.

Rău mă doare-a ta chemare,
scutur flori peste altare,
ard un muc de lumânare,
Cerule, cer îndurare!


De ce mor florile?

De ce mor florile de primăvară?
fluturi albi spre lut coboară
își pierd încet suflările,
când rodul își deschide porțile…

De ce mor vara florile?
pălesc încet culorile,
tăcute își plâng durerile,
se aud cântând viorile.

De ce mor florile de trandafir?
parfumul lor e-un elixir,
sunt lacrimi adunate în potir
pe-altarul dragostei martir.

De ce mor florile de toamnă?
au inima arsă de iarnă;
parfumul lor suav și dulce
vântul mai departe-l duce.

De ce mor florile de iarnă?
stele de gheață la fereastră
se topesc în primăvară,
când trece gerul de-afară...

De ce culegem florile?
le furăm visările,
plâng în buchet înlăcrimate,
ruginesc cărări uscate.


Dor nemărginit

Mi-e sufletul străin de tine,
în seri pribegi mă pierd în mine,
mi-ai șters din minte orice amintire,
port povară: a noastră despărțire.

Durerea mi-e un cântec surd,
săgeți cu foc mă ard pe cord,
cu îndoieli pieptul mi-apasă,
dorința urii în mine lasă...

Mi-e plin potirul de nectar,
gustă-l pe buze, dulce - amar,
chipul meu - însângerat amurg,
brăzdat cu lacrimi reci ce curg.

La gâtul tău eu sunt un șal,
îmi curgi prin vene - drog letal,
mă dori în gând, cu dor robit
în inimă iluzii mi-ai însuflețit.

Singurătatea mi-e apus de soare,
clipa fără tine mi-e grea și doare,
mi-e dor de-a ta privire senină,
curge pe trupul meu o apă lină...


Dragoste nepământeană

Iubitule, îmi spui mereu că doare
dorința dintre noi, prea arzătoare,
ne leagă o dragoste nepământeană
ce sapă-n noi adâncă rană.

Tu ești frumosul meu nemuritor
cu zâmbet blând, cuceritor,
în inimă-mi trimiți săgeți de foc
și ard în mine într-un joc...

Ca lăstar pe brațul tău rodesc,
tainice idile în mine înmuguresc,
clipe de iubire în mine fac popas,
fiori dulci în suflet am adăstat...

Aripi de aș avea, spre lumea ta aș zbura,
să ajung acolo unde cântă Lira,
să-mi picure arpegii pe colț de rană,
să scutur din suflet norii de catran...


Drumețule (2)

Drumețule, mai lasă-mi primăvara
s-aud arpegii de greieri, seara,
dragostea în suflet să înflorească,
odată cu livada să rodească.

Drumețule, mai lasă-mi clipa vie,
vreau s-o consum în armonie,
să gust din mierea de salcâm
pe-al dragostei dulce tărâm .

Drumețule, mai lasă-mi zarea
să văd cât mai departe cărarea,
vreau să colind prin Univers,
să-ți cânt pe note frânturi de vers.

Drumețule, mai lasă-mi speranța,
furtuna din mine înclină balanța,
mă ard în suflet săgeți de foc,
sentimentele sunt joc de noroc.

Drumețule, ascultă-mi povestea,
să duci cât mai departe vestea,
să scriem în prolog o dulce pasiune,
privirea mea e-un nor de tăciune...


Himera stinsă

Ți-am pierdut urma într-un ocean de nisip,
am rămas cu privirea pierdută în timp,
am desenat cărări străbătute de calești
într-o bătrână pădure din povești,
pe întinsul galben, între unduiri de grâu,
unde șerpuiește un leneș pârâu.

Umblu ca o nălucă, fugind de noapte,
pe poteci neumblate s-aud murmur de șoapte,
unde albastrul cerului poartă cunună de soare,
ai putea rătăci prin zarea răcoritoare,
pe potecile poleite cu nori de tăciune,
unde zboară Angeli cu aripi minune.

Treci ca bruma nopții, prin toamne cărunte
calici frunze arămii ce cad în buchete defuncte;
într-un etern banal și bătrân colț de munte
rătăcești pe cetățui livide, roase, scorojite...
se-aud clopote gemând pe buze de genune
unde luna blândă și dezmățată spre Nord apune...

Din inima pământului răsar caste, flori albastre,
pământene ce poartă pe frunte corole de astre
purtând, biruitoare și semețe, torțe aprinse
în nopțile târzii prin pâlcuri necuprinse;
ademenitoare himere ce trec aievea prin minte
lăsând în urmă răni și dureri nemaiîntâlnite...