Poezii de Felicia Stamatin

APRIND O LACRIMĂ DE CEARĂ

Eu simt cum plânge Dumnezeu, cu lacrimi mari de ceară,
În piept suspinul Lui mi-e greu, abia pot să-l mai duc,
De n-ai fi tu, doritul meu, să porți a mea povară,
N-aș mai putea Calvarul tot să reușesc să-l urc!
De n-ai fi tu, n-aș îndura dezlănțuite vânturi,
Furia lor n-aș rezista, iubite, s-o înfrunt,
De n-aș purta în pieptul meu divinul tău din cânturi,

N-aș învața cum să aștept ultimul ceas cărunt!
Să-ngenunchem, iubite, ... hai! ... Lângă altarul serii!
Să ne sfințim, ca doi copii, iubirile sub cer!
Să îți sărut obrajii calzi sub lacrima-nvierii!
Doritul meu, e timpul scurt și-atât de efemer!
Stropesc metanii rând pe rând cu lacrimile mele
Și-n șoaptă numele-ți dorit i-L spun lui Dumnezeu,
Să-l scrie clar pe bolți de cer, mult mai presus de stele,
Să nu-l atingă nici un om, că-n el sunt scrisă eu.

POEMUL PLOII ȘI AL NOPȚII

Nu-i nici o lumină! ... Doar noaptea și ploaia!
Sărutul lor tandru pe buze-l strivesc
Și curge în mine să stingă văpaia,
Cu lacrimi albastre din Ochiul Regesc!
Și luna uitat-a s-aprindă candela,
Privește cum norii plâng lacrima mea
Și tace mâhnită în ceruri, rebela!
Nu-i pasă că-i beznă și noaptea-i prea grea!
Nu-i nici o lumină! ... Doar noaptea și ploaia!
În mine veghează divin felinar,
La poarta gândirii aud lin bătaia
Bătrânului timp dintr-un trist minutar.
Mi-e fruntea rănită de noapte și ploaie,
Te-aștept, adorate, balsam să îmi dai,
Iar brațul tău cald ce pe trupu-mi se-ndoaie,
Să-mi fie alinul și-ntregul meu rai.
Nu-i nici o lumină, e beznă și ninge!
Aici pe pământ parcă ploaia-a-nghețat!
Cu-aripa-ți divină, curând voi atinge
Lumina ce-n ceruri de mult s-a-ntrupat!

POEMUL REGĂSIRII

De-ai sa ajungi acasă, să-i spui măicuței tale
C-au înflorit caișii, iubite, pe la noi,
Și-n numele vieții, pe cerul frunții sale,
Să îi săruți lumina și-obrajii amândoi.
Să-i spui așa din partea-mi: că-i mai bogat pământul
De când a vrut pe lume un nume să îți dea,
Că-i mai frumos poemul, mai luminos cuvântul,
Căci te-a născut în slovă, în poezia mea!
Când te apleci, iubite, să îi săruți o mână,
Să-i spui că-n buza-ți caldă e și al meu sărut,
Că-n plecăciunea-ți tandră și inima-mi se-nchină,
Că-n gândul tău de bine și-al meu e conceput.
Când ai să pleci ... (mă doare!), să nu o lași să plângă,
Să îi săruți argintul podoabei sub basma,
Iar când sub pleoapa-i sfântă, o lacrimă-o să-și frângă,
Cu drag eu vă voi strânge-n îmbrățișarea mea!

POEMUL UNUI TATĂ, IUBIT DE FIICA SA

De când te-ai dus tu, tată, e viața mai pustie,
Căci nu-mi mai stai alături când nopțile mă frâng,
Nu mă mai strângi în brațe, duios, cu bucurie,
Nu-mi mai alini suspinul când te aștept și plâng.
Dincolo de lumină, îți amintești tu, tată,
Când îți cântam balade pe strune de viori?
Când îți spuneam în șoaptă, cu fața- înlăcrimată,
Că tu-mi ești sărbătoarea, din mii de sărbători?!
Tu m-ai făcut prințesă pe bolțile senine,
Îmi închinai lumina la orice pas din zi,
Eu am făcut în taină, un Dumnezeu din tine
Si-am învățat răbdarea, ca să mai pot trăi.
În colț de amintire las candela aprinsă,
Încă te-aștept în mine, să-mi mângâi ce-a rămas!
Să lași spre tine tată, portița larg deschisă,
Că-s ultimele clipe din nesupusul ceas!
Să mă aștepți pe trepte, în colț, lângă fântână,
Să-mi satur efemerul cu veșnicia ta,
Să îmi reciți părinte, ținându-mă de mână,
Poemul unui tată, iubit de fiica sa.

ODIHNĂ-MI EȘTI

Când zorii au strivit sub palmă
Ultimul ceas vegheat de nopți,
Pe pieptul tău mi-e tâmpla calmă,
Sărutu-mi bate-n sfinte porți.
Tu brațele-ți deschizi flămânde
Și mi te dăruiești curat,
Revendicând dorinți plăpânde
În contopiri de neuitat.
E-atâta pace și lumină!
E-atâta liniște în noi!
E-atâta cer pe buza-ți plină
Și-atât albastru-n amândoi!
Odihnă-mi ești, tu, adorate,
Mi-e pernă pieptul tău dorit,
Iar trupu-ți, strunele cântate
Pe lira ta, poet iubit!

MI-E HAINA VIEȚII LARGĂ

Dacă adorm să nu mă mai trezești
E prea frumos, prea liniște în mine,
Să nu cumva la cap să mă jelesti,
Că-i prea lumină și  îmi este bine.
Cu tine doar mi-e sufletul prea plin,
Poete drag ce îmi iubești visarea
Și-acum, când cerul meu 'i-așa senin,
N-oi mai vedea vreodată înserarea.
Îmi pare că aripi noi mi-au crescut
(Cele rănite mă-ncurcau pe boltă)
Iubitul meu, te-ador ca la-nceput,
Când zeii au făcut în cer revoltă.
Mă-mbrac, dorite,-n mantii de lumini
Mi-e haina vieții parcă mult prea largă!
Ne vom plimba pe-aleile cu crini
Și-mbrățișați să-mi spui că îți sunt dragă.


SFÂNTA MEA SĂRBĂTOARE

Se trezesc amintiri dintr-un colț de Eden,
Somnul lor te-a ucis, adorate,-n grădină,
Milenarul Cuvânt e-ntr-o gară un tren
Și-l aștept azi, aici, să-mi aducă lumină!
Somnul lor te-a ucis printre veacuri de fier
Pe o cruce de lemn între stele păgâne,
Nu știam că Tu calci peste-al morții mister!
Și din Tine-ai făcut rod de viță și pâine!
Milenarul Cuvânt ești, aici, printre noi,
Îți zidești blând lumina-n sămânța iubirii
Și reverși din izvorul de pace-un șuvoi,
C-ai iertat uscăciunea din rodul zdrobirii.
Te aștept azi, aici, în grădina cu meri,
Prea iubitul meu drag, cu aromă de soare,
Să-mi sădești un Eden cu eterne-nvieri,
Veșnice adorat, Sfânta mea Sărbătoare!

CLEPTOMANIE

De unde aș putea să fur un strop de bucurie,
Să-mi umplu golul ce îl simt de-o vreme și ceva,
Să-i fur viorii din balsam, puțin din armonie
Și-n struna ei să mă ascund, cum mai făceam cândva?
De unde aș putea să fur un vis de-o săptămână,
Să ne iubim ca doi copii străini de depărtări,
Să alergăm desculți prin timp ținându-ne de mână
Și să furăm eternul ceas din tandrele visări?
De unde aș putea să fur o oră doar cu tine
Să-ți cânt pe trupul tău dorit concerte din furtuni,
Să fur clipitele din ceas și să le-adorm în mine,
Să nu mai vadă cum visăm, de dragoste nebuni?
Îmi fur visarea cu un gând și o ascund pe pleoape,
Iar de cumva stăpânul ei o va revendica,
Îi dau dobândă la visări și le-oi plăti pe toate
Și-l pun să jure că-ntr-o zi mi le va-napoia.


ÎMI FAC ALTAR DIN BRAȚUL TĂU

Mi-am fost străină ... încă-mi sunt ...
Nu mă mai recunosc de-o vreme ...
Și sufletul mi-e prea cărunt
Și inima de doru-mi geme!
Prea mi-s străină, prea mă sting,
Prea nu cunosc odihna humii,
Prea-mi este cald și prea mi-e frig,
Și-i prea fricoasă raza lunii.
M-aș duce pe un alt pământ,
Ca să îmi fiu din nou stăpână,
Să fac cu mine-un jurământ,
C-o să mă țin mereu de mână!
Prea m-am pierdut în vis mereu
Și m-am rănit până la sânge,
Doar tu, iubite, dragul meu
Mi-ai spus că-n mine ochiu-ți plânge.
Mi-ai spus că-n tine sunt și eu,
În pieptu-ți m-am găsit pe mine,
Și-mi fac altar din brațul tău,
Sfințind etern două destine.


CUVINTE DE CUVINTE

Tac ... tăcând să-mi tac cuvântul
Ce mă tace prin tăcere
Și îl dor așa cum doare
Dorul meu de mângâiere.
Te iubesc ... iubind iubirea
Ce iubește stări divine
Și-o alin în alinarea
Alinărilor de tine.
Cânt ... cântând să-mi cânt eu cântul
Ce mă cântă lin pe clape,
Să-l adap, adăpând timpul
Ce se-adapă-n clar de ape.
Tac dorind să-ți cânt iubirea
Ce m-adapă și m-alină
Și îți strig în vers tăcerea,
Într-o rimă cristalină.