Poezii de Florin Constantin Verdes

S.M.S. prin spatele feţei

 

ce bine mă simt aşa,

şezând!... spate în spate

cu poarta oricare ar fi ea,

statornic faţă în faţa mâinelui;

 

practic, mă ştiu spion

pe gaura cheii spre ieri

şi plictisit scuip seminţele

unui timp violat azi!...

 

 

ce bine mă simt aşa,

imitator al ieri-ului pe care

am făcut dune de seminţe,

şezând ochi în ochi cu victima slăbită

şi uitată, pusă în pioneza

unui calendar mondial senil,

cerând ajutor să se scuture

de cojile orelor trecute.

 

 

practic (că vorbim despre

relatări actuale, ce naiba!),

mai avem un mic răgaz

până să ne aşezăm spate în spate.

 

 

Doamne, Dumnezeule,

pregăteşte cojile adunate

în aşteptarea-ţi,

nu ştiu dacă mâine

vom sta ochi în och

i sau spate în spate,

călare sau călărit,

cu drapelul negru

şi trandafirul alb mirosind a 13

strălucind în soare!

(... în ultimul SMS îmi spuneai că

eşti bine prietene,

ceea ce nu puteai să spui despre

cum mă vedeai pe mine).

ştiu că priveşti şi acum

 

pe fereastra aceea,

- s-ar putea să se spargă –

m-ai trimis cu moartea la un

karaoke metal, death-metal...

şi vezi că ştim să dansăm!

 

 

Prietene ceresc,

ştii asta din

veşnicia cunoaşterii de mine:

„nothing else matters!”

 

 

... hai, aşteaptă-mă fără seminţe

şi nu fii trist,

sunt cel mai bun partener al tău,

de şah, pe vreme de cer înorat!...

când soarele va răsări din nou

peste lumea făurită de tine

şi trăită de mine,

doar maimuţele vor sta

spate în spate,

şi ce bine se vor simţi aşa,

NOI vom sta ochi în ochi,

şi ne vom provoca la un joc:

"mea culpa"!...

atunci, abia atunci,

Timpul îşi va cunoaşte

părinţii, fraţii şi copiii!

 

apocalipsa

(după Cuvânt gură de aur)

 

soarele are dinţii înfipţi în pământ,

e ca şi cum ar fi un asfinţit de asfinţit,

cuvintelor li s-a urât cu vorba

şi tac în silabele unui vânt

îmbrăcat în umbre şi penumbre...

 

 

ochii oamenilor sunt sticloşi,

patinează pe aurele oxidate

ale unuia , ale altuia...

se aud clinchete de pahare

- o fi apă, o fi vin?-

şi o pâine rostogolindu-se

departe, în adânc, în trecut!

 

 

atât. pământul se ascunde

în pământ şi tace,

doar mimează, din când în când

(ca un playback grotesc)

cuvinte şi cântece

însorite şi înplouate

venite din cer...

 

 

linişte, frică,

frică, tăcere,

asfinţit...

 

soarele are dinţii înfipţi în pământ,

e ca şi cum asfinţitul ar fi la asfinţit,

cuvintele au fost arse pe rug

şi îngropate în nori de tămâie...

 

 respiraţie gură la gura Raiul

gândurile îmi miros a ostoire,

ca un cer cu pH neutru,

da, îmi miros zilele a înmicire a mea,

ca un tabel mendeleevian resetat...

pentru că, nimic din minele meu

nu mai pare a fi compus chimic

de când clorul meu se luptă

cu natriul meu!

dar cel mai mare război mi se duce între hidrogen şi oxigen,

unde, cu gura plină de apă,

culmea, eu pariez pe hidrogen!

 

 

la naiba, în toiul ăstor lupte,

mirosul meu este ca al aceluia

uitat în latrina lui Dumnezeu!

 

şi respir din adânc,

cu un pai, oxigen...

 

pentru prima dată în viaţa-moarte,

simt că voi muri-trăi mai devreme,

mai mult

decât mi-a citit Petru, Sfântul Petru,

în cărţile de tarot cu care

am pontat la poartă...

 

aşa am aflat că sângele-mi curge

de pe geam, mă uit în mine,

văd toate locurile lumii,

pe unde am fost şi cele unde

aş fi vrut să fiu...

din mine văd pe geam,

o mare de oameni muşcând

şi călcând pe

"aş fi vrut"-ul meu!

 

cred că, de aceea

mai privesc afară

doar cu ochii minţii!

cerber în antichitatea creierului

 

o nouă dimineaţă scârţâie

pe geamul paradisului, un fel de polistiren

plimbat pe o tablă de sticlă la şcoală,

nici ploaia nu se mai chinuie

să spele

paşii strâmbi ai omenirii,

urmele sunt adânci

şi nimeni nu vrea

să le mai schimbe direcţia...

 

poarta e păzită de

câinele cu trei capete...

 

precum în cer aşa şi pe pământ

 

mai pot doar

să-mi vopsesc dinţii în senin

şi să muşc cu poftă din cer,

nu se va vedea urma durerii...

 

 

eşti departe, undeva la

îndoitura dintre orizont şi viaţă,

mănânci fiecare nor apărut

peste zâmbetul meu,

iar seminţele lui negre

le presari peste pământ,

astfel pământul va şti

că, odată, a avut şi el raze,

şi va naşte oameni...

 

 

şi-mi voi vopsi ochii în cer

ca să privesc o mare,

o mare de oameni senini!...

 

 

te trezeşti cu timpul

bătându-ţi la ochi

ca să-ţi asculte visul...

 

 

nicicând

să nu te culci pe litere,

nu te vei mai trezi niciodată,

numele tău se va deşira

ca o mare pe nisip,

o mare uitare!

 

 tăcerea orbită

 

ziua de azi mi-e ca o caleaşcă

trasă de cai negri apăsaţi de şei grele,

iar gândurile îmi sunt plecate departe,

la un mesaj scurt:

mă anunţă că mi se întorc paşii

din pribegie...

 

 

ce să mai fac acum cu ei?

se-ntorc pe vechile urme,

un mare amestec de urme,

de cai, de oameni trişti, de cazmale şi lopeţi,

de ceruri acoperite de praf...

şi orice aş face, ziua de azi

mi-e ca o caleaşcă, trasă de cai negri,

apăsaţi de şei de gânduri,

grele...

 

îmi voi apune ochii, în tăcere,

paşii pierduţi, nu mă vor vedea!

 

 cuvântul cu colţi de-argint (baladă veselă şi tristă)

 

Spun unii, pe la colţurile umbrelor,

că destinul ţi-e scris,

dar nimeni nu dă

detalii despre scriitor,

alţii, pasămite aflaţi mai spre lumină,

spun că destinul ţi-l faci,

nimeni de pe planetă nu ştie însă,

unde este şcoala primară

de făuritori de destine...

 

 

Şi-atunci,

fără programă de învăţământ,

la clasa pregătitoare,

învăţăm despre marea

poveste de dragoste

a luminii cu timpul...

 

Eu, autodidact, reînvăţ să visez:

Stăpâne, calul a mâncat jăratec şi,

în goană,

duce în spinare nişte clipe,

de ieri, de azi, de mâine...

 

La un turnir, nici o săgeată

nu străpunge destinul!

 

Stăpâne!...

un cor de corbi cântă

la căpătâiul unei litere...

 

psalmul 50.18, ediţie bilaterală

 

Noi, am privit iubirea ca pe

o uitare rătăcită printre degete.

 

te privesc...

e ca şi cum

uitarea ar avea ochi!...

 

mă priveşti...

e ca şi cum

norii ar crede în Dumnezeu!

 

degetele împreunate

rescriu un psalm,

- Nepăsarea după îngheţ -

"Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit;

inima înfrântă şi smerită

Dumnezeu nu o va urgisi."

 

... AMIN!...

ba nu! deja plouă cu riduri!

 

 

da, noi

am privit iubirea ca pe

nişte degete care

scotocesc printre uitări.

 

Când uiţi, e bine să îţi aduci aminte că uiţi!

 

 ruga spărgătorului de gânduri (colind întârziat)

 

Dă-mi, Doamne, pietrele-napoi,

mai ales alea dintre care am ieşit

când m-ai zămislit animal de pradă,

să le arunc în toate zările şi să sparg

şi ceruri şi iaduri deopotrivă,

să sparg toate oglinzile

de apă, de foc, de ochi, de suflet,

şi toate sticlele cu agheasmă

care spală păcatele muritorilor,

curgătoare în pământ,

evaporate apoi în ceruri...

 

 

Şi după apoi,

când mi-am spart şi aste gânduri,

nu-mi mai da nimic,

ia-Ţi şi pietrele-napoi,

vino doar într-o seară la cină,

într-o colibă de păstori,

să mâncăm mere coapte în sobă şi să bem vin nesfinţit...

la desert vom primi înapoi

un cer şi un pământ!

 

 

Şi, dacă nu ne-mbătăm,

pe pământ vor mai fi oameni,

iar pe cer raza soarelui...

 

procesul maimuţei Phoenix

 

mai privesc o dată la cenuşa

din care sunt condamnat să renasc,

pentru că

nu prea îmi pare a fi a mea,

e prea multă, eu nu am ars

atât de intens...

şi-adică de ce să renasc

din altă cenuşă?...

la cât e de neagră

şi după cum miroase,

îmi pare a fi doar cenuşa

unor cuvinte arse pe obrazul meu,

şi a multor silabe incoerente,

eşuate în minciună!...

 

şi strig: Onorată Instanţă,

solicit un ordin de restricţie

pentru imprecaţiile, virgulele,

bâlbele şi incitările la violenţă

strecurate conspirativ

în psalmi, în evanghelii şi

n predicile de cerşeală

ale popii din sat...

 

martor mi-e Dumnezeu,

ştiu, mi-e prieten, poate fi subiectiv,

dar, citaţi-l,

va veni când termină partida de şah

cu un profet, bun şahist, bun băiat,

dar care, are şi el în curte oameni cu

la fel de mari probleme în ce priveşte

cenuşa şi renaşterea...

 

... Instanţa însă tace...

mai privesc o dată cenuşa,

nu, nu pot să renasc din cuvinte arse,

- poate de aceea nu-mi plac citatele - îmi par ca femeile vândute

în case de licitat ipocrizia; arunc spre cer praful mizer şi deodată constat:

poate că, doar unghiile-mi

ar putea să facă prostituţie... şi zgârii cu ele peste tot,

pe pământ, pe cer, pe ochi,

pe buze, pe limbile din lemn, pe cruci, pe morminte,

pe cărţi, pe constituţii,

pe legi, pe sânge,

pe apă, pe aer,

pe gânduri,

pe mine şi pe minele meu!

 

... Instanţa tace,

şi îmi comută pedeapsa:

pe viaţă...