Poezii de Gabriel Stefan

Sa-mi vii

Ploua, ninge ori cerul e senin
eu mi te-nchipui pe cararea mea venind
cu trupu-ti templu-sacru,
in inima tinand
si taina iubirii mele, 
si iubirea tainei lepadate de orice chin.
Ai mila, gandu-mi cere sa-ti cer printr-un oftat,
cararea-mi sa-mi urmezi, in suflet, neicetat.

N-ai sa gasesti castele ori bogatiile trecatoare,
ci doar un suflet vesnic indragostit de-a ta spendoare.
Sa-mi vii neimperecheata cu ganduri de prisos,
sa-ti iei, venind la mine, doar merinde de folos;
imi e deajuns de-mi vii desculta, despletita,
cu inima tacuta de povarnisul lumii, daruita
unei cetati ce o vom contrui
pe muntele iubirii, unde va dainui.
Sa-mi vii, te astept,
si daca ploua, ninge ori cerul e senin...

A venit in treacat

A  venit in treacat disperarea, 
avea ciocul negru, 
mare cat o inghititura din sufletul meu 
si m-a privit cu ochi negri, 
atat de negri incat ascundea soarele;
aripile ei mari loveau norii
pana ce se prefaceau in lacrimi,
nestiute lacrimi, ascunse in sufletul meu.
Buzele-mi erau rugaciune,
cuvintele in mine au ramas ca-ntr-o inchisoare,
iar pentru o clipa, intreaga lume din lumea mea
murise...
N-a fost decat un gand,
un zvon, un sentiment ce m-a umbrit
Acea pasare mare si infioratoare,
razand mi s-a asezat pe umar, 
asemeni unui fluturas multicolor,
intrebandu-ma:
- Te-am speriat ?

Ti-as saruta

Ţi-aş săruta şi acum talpă piciorului, 
talpa piciorului desculţ, delicat, 
chiar şi talpa piciorului încălţat, 
ce a călcat prin mulţimea ispitelor 
şi s-a înfruptat, 
şi mai apoi a călcat, precum un cui nevinovat, 
în inima mea. 
Îţi scriu la ceas de seară, târziu, 
când între mine şi tine s-a lăsat pustiu, 
îţi scriu la ceas ce colindă cetăţi de dor; 
eu îţi scriu din suflet, 
iar tu, tu doar citeşti paragraful în care mor 
şi parcă-ţi pare rău 
şi parcă ţi-ar plăcea de-aş fi doar înger păzitor 
nemuritor 
şi care te-a iubit cândva... 
Altundeva, 
în camera tăcerii iubirii noastre, 
se mai răsucesc în mormânt 
şi dorul meu 
şi al tău, de iubire, legământ...

Ce o fi

Ce o fi după nori, când ploaia rece vine, 
O fi soarele sau alte ploi, 
Doar Dumnezeu mai ştie ! 
Clipa de acum n-o amaneta clipei de mâine; 
Soarele răsări-va şi fără tine, şi fără mine, 
Şi pentru om şi pentru câine... 
Nu-ţi îndestula în năzuinţe 
Doar saci fără chibzuinţe; 
Nu prigoni iubirea ce poţi s-o dăruieşti acum 
Pe mâine, mâine poţi fi pe alt drum... 
Ce nori mai vin după ăştia nori, 
Prin fapte, acum, să nu agoniseşti fiori...

Numeşte-mă

Privesc dintr-o cetate, din vârf de munte 
spre anii mei, ce au fugit spre eternitate 
prea mişei, unii, alţii m-au urmat în amonte, 
păşind asemeni mie, pasîndu-mi spre cetate. 
Privesc şi aud şi simt 
nevăzute, neuzite şi nesimţite căi 
pe care merg şi anii şi oameni buni sau răi, 
în amonte sau în aval, 
merg val după val 
şi oameni buni şi oameni răi ori anii mei 
în amonte sau în aval, 
iar cioburi de cristal se aud la fiecare 
nemurire a clipei, infernal. 
Numeşte-mă copac şi-ţi voi înflori, 
numeşte-mă piatră şi-ţi voi tăcea toate gândurile, 
numeşte-mă stea şi-ţi voi străluci, 
numeşte-mă om şi-ţi voi oglindi o cetate, 
din vârf de munte, spre eternitate. 
Numeşte-mă doar şi-ţi voi veni ...

Mă caut

Mă caut, în fiecare zi mă caut, 
într-o zi mă găsesc zâmbind, 
în altă zi sunt cocoţat printre vise 
şi nu mă găsesc, aici, pe pământ. 
Când ploaia secundelor reci cade, 
mă ascund sub streaşina dorului 
şi mă caut prin zări 
ori plecat ştiindu-mă pe mari, mă caut 
şi uneori mă găsesc, 
alteori sunt plecat printre stihuri, 
zâmbind soarelui, mulţumind ploii 
ori dimineţii rasarindu-i dragostea mea. 
Mă caut cu amintiri îmbujorate, 
printre nori, rasfirandu-i; 
pe alei înmiresmate mă caut, 
unde mă întâlnesc cu prietenii mei, 
şi şoptesc cerului minunea de a mă găsi...

Vorbit-au anii întrei ei  

Vorbit-au anii întrei ei 
la ceas de seară, în taină, 
să se rotească întrei ei, 
iluzia - o clipă - să-mi fie haină, 
când dorul o să-mi fie frig 
şi frigul dorului îl strig... 
Şi m-am văzut copil 
şi am zâmbit 
şi-am plecat în căutarea mea: 
Cerul era de un etern albastru 
ce norii doar îl nuanţau, 
potecile-mi erau ale unui sihastru 
ce simţurile-mi înălţau; 
şi întâia oară am simţit, ce n-am ştiut, 
că există pe pământ, nu doar în vis, 
în familie, copil fiind, cu tot ce am avut 
sau n-am avut, întâiul element din paradis...

Atât de dor

Paşii pe alei străine mi-i îndrept

eşti departe şi totuşi atât de aproape

încât mi-e teamă să privesc şi să nu te văd...

Aici, pământul are alt miros,

miros de bunăstare... de prisos

fără tine.

Iubirea e sublimă, dar fără tine e un chin,

te chem, şi-n agonie vântul şuieră "Vin!"

şi e doar vânt.

Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi,

atât de dor încât aş împinge secundele

înainte şi înapoi

până s-ar preface în stâncă

locuită doar de noi doi...

Poţi

Poţi să întrebi dorul dacă m-a-ntâlnit,

vântul şi ploaia dacă m-au îndrăgit,

poţi codrului să-i ceri povestea mea

ori mării să-i cânţi întrebând iubirea,

Poţi să întrebi soarele de ce a fost trist,

când fără tine, simţeam că mai nu exist,

poţi luna s-o iei la întrebări

de ce plângeam ieri şi alaltăieri,

Poţi să întrebi sau poţi s-asculţi veşnicia.

N-am să-ţi...

N-am să-ţi promit curcubeie

brăzdate pe cer de inima mea,

ci doar o să te iubesc, femeie,

de-i vreme bună ori vreme rea.

N-am să-ţi construiesc castele

în care să locuiască amintiri,

ci doar aripi din lumini de stele

smulse din ale mele simţiri.

N-am să-ţi cer întreagă, inima ta,

n-ai să ştii cum... şi nici n-aş vrea,

ci doar întregul din jumătatea ta,

să construim primăveri în iarna grea...