Poezii de Gabriela Enescu

Voiam...

„Voiam să-ţi spun că ninge” şi cerul tot se-apleacă
Să îmi sărute-obrazul şi pleoapa cea de gheaţă
Să îmi zidească-altare de albă nea în faţă
În straiele de mire cu mine să petreacă.

„Şi mai voiam”, iubite, să-ţi decupez un soare
Să-l porţi la cruciulița ce-o ţii pe sub cămașă
De-mi vei purta iubirea, ea îţi va fi părtașă

La întâlnirea noastră de data viitoare.

Iar de n-oi vrea să vii sau chiar de n-oi putea
să îmi aduci n-apoi tot soarele în suflet,
Te rog, trimite-mi doar un vers ca eu să cuget
De eşti adevărat sau doar în mintea mea.
 

Ultima noapte de dragoste

Din dor şi pentru dor am renăscut
O partitură de pian acum eu sunt
Mã plimb pe clape şi îmi cânt
O melodie veche a lui Grund.

Şi mă seduce lin spre tine
De mână mă cuprinde şi mă ţine
Şi-ncet mi-o strânge fără de ruşine
Crezând că tot acum i se cuvine.

Suspine tandre la ureche-mi spune
Cu note-nalte pân' la distorsiune. ZGOMOTE SUBLIME
Cu-nlănţuiri de trupuri goale, pline…
Mã pierd acum prin sărutări divine.

Şi cerul se apleacă peste trupu-mi viu
O ultimă din urmă noapte cu tine ca să fiu
O viaţã peste lume să pot să o descriu
acum, sau poate mâine, sau poate mai târziu...

Frunze

Doi “străini”, doi visători prin astă lume rătăcesc
Un el şi-o ea, deşi tăcuţi, prin gânduri vorbe îşi rostesc
El, cu ochi trişti, ea, cu-ale ei simţiri
Adună-n ei mănunchi de vagi amintiri.

El o priveşte clar, de dincolo de chipul ei
Iar ca s-o uite, îşi plimbă paşii prin frunze, pe alei
Şi catã înspre cer o stea anume
Sperând să poată-afla de ea şi pe-al ei nume.

Dar prin tăceri de stele mii,
Ea îl aude...Iar el...prin tainica-i chemare
îi pune acum o ultimă şi primă întrebare:
De ce nu vii? De ce nu vii?


Până la tine

“Pânã la tine, dragostea mea”
Drumul e numai o artã
Desen abstract, cu-n el şi-o ea,
În alb şi negru viaţa vor sã-mpartã.

Şi-şi spun prin semne de penel pe pânzã:
“Distanţa-i doar o cale, nu o barieră”
Aşa cã, draga mea şi preaiubitã muzã
Ascultã bine: începe-o nouã erã.

Tu vei fi roşu-aprins iar eu, un azuriu
În mov te voi iubi, cu alb te voi desãvârşi
Din ramã eu te voi privi pânã târziu
Pân’ ce lumina-ţi de pe chip se va sfârşi.

Şi-atunci, te voi picta din nou cu alb şi roz
Să strãluceşti asemeni florii lui Van Gogh
Să nu te-apleci, nicicând să nu te-ndoi
Doar sã cobori din când în când pânã la “noi”!

Un simplu „noi”

Eu sunt o ”undă” a valului ajuns la ţărm,
Tu eşti nisipul ud ce am atins în grabă,
Eu sunt o fericire prin care te transform,
Tu eşti iubire într-o singură silabă.

Eu sunt o rază din lumina lunii,
Tu, întuneric ce-n casă mă aprinzi,
Eu sunt un vis venit din veacul vremii,
Tu eşti realitate ce încă mă surprinzi.

Eu sunt o melodie fără multe-acorduri,
Tu eşti un vers ce poate fi cântat,
Eu sunt o carte albă, dar cu multe rânduri,
Tu eşti eternul meu final reinventat.

Eu sunt o floare ce-o sădești cu grijă,
Tu eşti un grădinar vestit şi priceput,
Eu sunt descântec vechi pentru o vrajă,
Tu eşti deochiul babei conceput.

Eu sunt şi miere, dar şi zahăr,
Tu esti culegător neîntrecut,
Eu sunt regina stupului ce-l apăr,
Tu eşti oștirea mea cu sabie şi scut.

Eu sunt prezentul tău din ceea viaţă,
Tu eşti trecutul meu din acest viitor,
Eu sunt iubirea ce însăşi ne învaţă
Că noi nu suntem regi, ci veşnic servitori!

Vino cu mine

Îţi voi arăta în zare
Tot ce poate fi atins de soare:
Dealuri verzi cu flori şi spice,
Gândul nostru să-l despice!
Câmpuri-ntinse, nepătrunse
De ochi curioși, ascunse!
Munţi pletoşi de drumuri multe
Unul singur să rezulte!
Mări, oceane, râuri, lacuri
Să le traversăm cu bacuri!
Soare, lună, vise multe
Doar luceferi să le-asculte!
Oameni, păsări, animale
Cu purtări cam anormale!
Ploaie, grindină, zăpadă
Dar pe noi să nu ne vadă!
Cer senin la răsărit
Drum parcurs la asfințit,
Însă noaptea, clar de lună
Două inimi mână-n mână!

Vinovat de iubire

Din ce registru-ai apărut
De porţi cu tine gândul
Că-n viaţă, doar cu un sărut
Poţi face cert, absurdul?

Şi de ce visul ce mi-l iei
Şi-l duci în ceea lume
Nu poţi să-l ştergi memoriei
Închisă-n vechi albume?

De ce distanţa mi-o aplici
Ca pură sancţiune,
Iar viersul ce tu mi-l dedici
Îl simt naraţiune?

De ce lumina ce reverşi
E caldă, dar şi rece
Ca polii ce noi-i ştim adverşi?
Vreau raze intrinsece...
ce trec prin nori de fum şi lasă
Privirii conţinut
Ce pot să dea o noua şansă,
Să treacă-n absolut!

Te mai întrebi ce face Eva
Ce prin păcat intrat-n lume
O Ave ce a declanşat aievea
O mântuire spre-”înălţime”?

Ea de departe îţi şopteşte
Prin vântul ce adie-n valuri
Şi cu iubire adăposteşte
Un suflet, de-ale ei talazuri.

Dar tu nu ştii că poartă-ntr-însa
Nemărginire-n patru zări
Ce pentru tine-i vie şansa
De-a luneca uşor pe mări?

O urmăreşti cu-n gând tăcut
Şi te agiţi printre dileme
Ce au acelaşi conţinut:
La tine să o cheme!

Visul

Un vis îndrăzneț în somnu-i aduce
Femeia ascunsă de Tatăl ceresc
Prin lume-uitată, în umbră ea duce
iubiri pătimașe ce-n viers se feresc
de oameni, balauri cu capete multe,
Cu guri de oțel şi zimţi de granit,
Aproape de suflet ar vrea să o mute
el, un suflet pribeag, adânc şi rănit...

Ar vrea să o ţină ascunsă de toate,
S-o poată iubi, s-o ţină aproape,
Să simtă cum visul îi poate încape-n
Tabloul visării ce-i intră prin pleoape.

Balada celei fără asemănare

O zi din viaţa mea alege-ţi!
Atinge-o...ascult-o...pune-o la ureche
Cuvintele ajung din urmă vocea-ţi
cea caldă...ce-o resimt în creştet.
O preaiubire verde şi plină de păcate
Ce nu-şi întorc privirea de la mine
O mare-albastră însă făr’ de alge
Din aur e nisipul ce ne-atinge.

Un val ajunge însă hãt...departe
A luat cu EL o amintire care
Nu poate şi nu vrea s-o uite
pe însăşi EA...
Prințesa Mării...floare...
O însăşi Eva făr’ de-asemănare.

O ţine strâns sub palma lui cea stângă
Ce n-ar putea să o ridice-n veci
Să nu o vadă ori s-o-ajungă timpul
S-o ducă-n largul mării reci.

Aşa-și iubeşte EL a lui mireasă...
În lumea noastră încă nu s-a pomenit
Ca însuși Zeus să-și găsească aleasa:
o pământeancă albã ce-n versuri l-a iubit.