Poezii de Gheorghe Chivu

O APRIGĂ, DORITĂ REÎNCARNARE

 

Efebii-şi dormeau voluptoşi, singuri în braţele lor;

Născuţi în mari zodii, inocenţii dormeau;

Buzele lor, meduze, pluteau în leagăn mareelor, cu spor, fără spor.

Nu eram decît cu cerul, cu aerul care

Mă răsturna, mă tot rotea, în ape să mă păstreze;

Pădure de alge către o altă mai aprigă mare

Purtătoare a viselor noastre, corăbii mai strălucitoare,

mai breze.

Cu fulgere-n frunte păşeam apele serii;

- Cum plonjau ochii mei într-ai tăi, ochii tăi într-ai mei...

Şi scăpărau şi se-aprindeau florile-n arborii grei,

Să ardem ca merii, ca perii.

Unde mă aşteaptă armura, veşmîntul cel june,

Să-1 umplem cu mine - ehei!

Nu e cămaşă să mă adune;

Pe alţii naşteţi, femei!

 

OGLINZI

 

Ceva ne închidea aerul,

Aerul nostru prin care umblam, 0 pînză mare de ploaie

Şi cerul căzut dedesubt.

Drumul de-aici se-ntoarce-napoi.

Uşor sub picioarele noastre;

Nicăieri nu merge-nainte, nimic

Numai noi pe loc cu un pas.

Trădaţi aici pentru linişti,

Scînceam uşor pentru noi;

Nici o întrebare nu ridicam,

Numai, fără aripi, umerii.

Deasupra noastră era marea înaltă,

Călătoare arhipelaguri şi nori;

Pe umerii noştri o mie de stele,

Şi peisajul posibil nu-i altul.

Ca aerul bun crescut pe biserici în peisajul care muri,

Aureolele îşi căutau sfinţii,

Şi icoanele erau fără ei.

Din lună picau peste noi orele,

Ca din ceasornice semnele mari,

Frunze cădeau, cîte una la ceas,

Şi la fix cineva era cuc.

 

Schiţă pentru căutarea poemului

 

 Este pe undeva nedescoperit ceva minunat încă ;

Lacătul e pus acolo, şi nu ştim, în zone sau timp ?

Chiar să mînăm în legendă după iarba fiarelor arici

Drumurile peste zăvoare trec de aici.

Ai vrut să culegi stele din plopi,

Şi ele erau mai departe,

Mîna s-a oprit la sfîrşitul ei,

La începutul depărtărilor pe aproape.

Vei strînge mugurii în degete.

Vor înflori cu uluiri spre tine,

Vor număra, striviţi, cîteva clipe,

Apoi ceasornicul va trece vremii.

Ce aflarăm la floarea pe care am desfoiat-o.

Ce altă minune la inocenţa despuiată?

Petale înveşmîntau, nevăzută, mireasma;

în altă purpură vreau, în alt vizon, nudul să-ţi primenesc.

Vorbele nu se mai coc în divine scamatorii;

De teamă să nu-şi umple cerul, să piară taina,

Zeul nu mai vorbeşte-n duminica lui,

De la-nceput cuvintele lipite au rămas pe minuni.

Noi n-am uitat mirajul, comoara,

Şi zumbele care fără botez sfîrşeau ;

Să le zvonească, mănos, un iluminat, altul,

De dragul cîntecelor spargem vioara.

 

Străvechea boemă

 

Să-mi fie mai plină odaia,

Ţineam oglindă să-mi dubleze persoana;

Scaunele erau de două ori,

— masa îmi servea de două ori, goală, farfuria.

Singur în jurul unui clondir de alcooluri, pe negre cerneluri,

Bine era să fii erou al plăcerilor;

Nu mai era nici o rimă în dragoste, nici o rimă,

Numai noi o mie de draci în turbincă.

 

Poate erau în nu ştiu ce ţară poeţi mai buni;

Dar fiecare trib îşi are lăuta,

Afară toate privighetorile cîntă,

Nu mai cred, îmi ziceam, că sînt din naştere fluier.

Erau unii care-şi ascultau singuri urechile,

îşi pîndeau singuri din noapte gîndurile,

Pentru nici o paradă n-ar fi ieşit ei la Kermeze,

Şi singuri îşi cîntau catirinca acasă.

Poetul încurcat în braţele proprii,

Se-nvîrte în juru-i să-şi cînte mendrele,

Noul poem îi face cu tifla şi ca o acvilă rupe din el.

 

ŢARINĂ

 

Adorm seminţele precum aş adormi

Cu capu-ntors sub aripi păsările.

Şi din culcuşul palmelor le culc

în alt culcuş, acolo unde sub pămîntul cald,

Dorm ele după datini iarna-ntreagă,

Supuse-aceleiaşi telurice metamorfoze.

Seminţele acestea-au fost cîndva

Fiinţe ca şi noi durînd istorii,

Şi patimi le-au supus şi frînte doruri,

Şi au ajuns pămînt şi sînt ce sînt,

Seminţe mii, a altora demult pierdute seminţii.

Şi-odinioară, hăt, şi ele poate ne-au culcat

Doinindu-ne în pumni sub arătură

Şi-au tremurat de dragul nostru

iscodind în ceruri norii logodiţi cu zarea

Şi-au descîntat precum le era firea,

Solomonind, să fim ca pîinea bună, oameni.

Şi roata lumii s-a-nvîrtit şi iată-ni-le-n palme,

Purtîndu-le ca pe-un jăratec sacru

Şi în pămîntul patriei culcîndu-le

Ca-n sfintele cenuşi de Sarmizegetuze;

Ce fu pierdut odată dar nu pururi

Să crească, să rodească în milenii,

Pentru ca ele peste alte ere

La fel ca noi să calce sfinte-aceste brazde,

Pe noi la rîndul nostru, seminţie,

Adînc în miezul ţărnei să ne-ngroape,

De aur să rodim pămîntul ţării.

Adorm seminţele precum aş adormi

în glia ţării vulturii de mîine.

 

MARAMUREŞ

 

 

Timp arhaic la iveală

Cerc să-1 scot din piatra goală

Şi sub noul soare cat

Soare vechi pulverizat.

Că prin flăcări zimbrii ară

Să se facă primăvară.

Pe platouri, pe sub ceruri

Norii unde pasc, cireadă,

Hăt se-ntinde-lerui-lerui,

Dalbă ţară de zăpadă.

 

VEGHE

 

Poate-or fi pe plajele lumii milioane de oameni

Şi eu pe colţişorul meu de pămînt nu aud decît vuietul mării

Nici bucuriile, nici durerile lor nu le aud;

Numai valul ce bate şi le şterge şi rele şi bune, pe toate.

Dar sînt oameni care prin surda dezlănţuire a mării aud,

Şi stau de pază pentru fiecare suflare;

Ei sînt aceia care au grijă de toate zilele ţării,

Şi ne păzesc somnul, odihna, cînd alţii nu au decît

vuietul mării.

După un cîntec din frunză, codrule mare,

După foşnetul tău glasul să-mi dreg;

Ei nu sînt doar un fluviu, ei sînt cu toţii o mare,

Şi toate ca-ntr-unul, ca-n stropul de rouă, cerul în

fiecare întreg.

 

FOCARE

 

Noi n-am fost doar numai nişte vegetale,

pară istorie, fără stindarde, fără amiezi triumfale;

Noi n-am fost numai nişte codri stufoşi coborînd din vecie,

Numai deliormane, numai vlăsie.

Peste creste de munte şi ţeste,

Pe unde granitul numai tăceri şi omături rodeşte,

Trecut-am cu toate furtunile-n spate,

Trecut-am, trecut, paloşe frate.

Şi ne-am revărsat, ne-am tot revărsat din pripoarele sure

Pînă-n Danubiu, pădure;

Primăverile noastre în veac să scînteie

înmugurite din crengile noastre, condeie.

Pentru aceea, sub fiecare cetate e o palmă de ctitor,

Sub fiecare palmă, un voievod,

Sub fiecare voievod un întreg, un falnic popor,

Şi pe toţi ne ţine în soare, arheologia sîngelui nostru.

 

CLAMARE

 

Sărută-mă chiar dacă-n rîs mă vinzi;

Fii Iudă sufletului meu o clipă;

Mi-i gura arsă, ochii suferinzi

Şi după tine sîngele meu ţipă.

Răzbună-mi carnea asta ce te vrea,

Cum plugul, intră-n ea şi-o răscoleşte

Şi rupe-mă cu dinţii, tîlhăreşte;

Ruşinea-n urmă fie doar a mea.

Feroce fiară celuilalt şi pradă

Că ne iubim şi orbii pot să vadă;

Nu-i ură să nu treacă în iubire,

Ca-n dulce mugur dintele de mire.

Te chem, - şi tu-mi răspunzi cu marea ta tăcere

Şi-n fiece parfum, un strop de miere

Amar se-ntoarce-n rădăcini şi floarea veştejeşte

De noaptea ei şi cade îngereşte.

Şi răstignit pe-ncrîncenarea mea de piatră,

Mă muşcă sîngiuirea şi mă latră

Şi cad din împietrirea mea, măr dulce

Ca o descindere spre tine de pe cruce.

 

Cădere de îngeri

 

Precum din învelişu-i năramza o despoi,

Şi-ntîrzii în arome cu ochii-nchişi, cu dorul,

Cum dezmierdîndu-ţi sînul şi-n mîngîieri, piciorul,

Veşmintele complice cad goale între noi;

Amurgul ne cuprinde-n culori imperiale

Şi umbrele ne joaca timid pe lăicer

Şi cînd ţi-aştern drept leagăn de vis, covorul moale,

Cu noi de-nchide ochii şi soarele pe cer

Şi cînd deasupra noastră omătul greu de floare

Ne-ngroapă fără preget în vastu-i ţinţirim,

Pierzîndu-ne de-a pururi ca apele-ntr-o mare

Cînd singuri în uitare murim, mereu murim;

A noastre jurăminte la ţărmuri reci rămase,

în vis şi disperare-şi frîng mîinile şi plîng

Atunci pe-ntreg pămîntul în mii şi mii de case

O candelă se zbate semn trist în ochiul stîng,

Să ştii că va rămîne amara amintire

A aripelor frînte din marele zenit,

Şi că se-adevereşte cuvîntul din psaltire,

Că cerul înc-odată cu noi s-a prăbuşit.

 

PEISAJ

 

Copacul se desfrunzi în aventură.

Sinucigaşul din brume, cu braţele goale,

Aşteaptă-n zăpezi să-i vină din vis;

Dar mugurii suie, tîrziu, tot din el.

Nuduri patrupede, căprioare treceau

Printre arborii surdo-muţi;

Braţele lor le-ar fi cules umbrele,

Numai, tăcute, izvoare le cuprindeau.

Unde-i o apă curată fără oglinzi,

Un vitriol limpede care să ardă reflexele,

Cuvîntul care să urce minunea...

Vocea mea e departe şi nu e cu ce să o strig.

 

CÎNTEC ÎN NEGURI

 

Să vie ziua să dormim singuri,

Să ne taie cineva din noapte contur.

Arată-mi numele fluviilor în vaporii de sus;

La miază-noapte mi-s lentilele şterse cu tuş.

Azi-noapte a dormit singur în cîmp şi în braţele sale,

Umbra lui i-aşternu pat cald şi 1-a-nvelit cu uitare,

Greierii i-au ţinut de urît şi stelele-n scripca deasupra;

Dimineaţa l-au găsit de două ori mort: aici şi în cer.

Ce fericit trebuie să fie un om care scapă de vrajba

de-aici şi din ceruri,

Singur, fără de el, nicăieri afară sau înlăuntru...

înţelegi dispariţia asta tu, Deznădejde,

Ca dintr-un bob de-ntuneric neantul din tine cum creşte.

Dacă în loc de umbrele tale ai pierde lumină,

Ca Ofelia în iazul mai întunecat decît ochii ei,

Soarele ţi-ar fi trecut transparenţa prin veacuri

ca printr-o vitrină

Şi-ai străluci mai departe decît foarte departe în ei.

Dar aşa, lasă-mă să te învăţ, materie dură,

Lasă-ţi trupul molatec pentru aventura de început;

Tu, care prin zări îţi pierduseşi vaporoasa măsură

Adunăte-acum în braţele mele, din ceruri, cum te-ai

pierdut.