Poezii de Gheorghe Pârja

În Nord, pe Mara

Acolo unde toamna nici frunzele nu-s frunze

Si gerul te subţie ca lama de cuţit

Vibrează o lumină ca-n marile oraşe

Când voievozi de slovă din moarte s-au trezit.

Frumos e Doamne ceasul când te hrăneşte mintea

 

şi ochii te mai rabdă cât să te uiţi la cer

şi liniştea se-ntoarce să-ţi odihnească drumul

Să-ţi vezi pruncia dusă c-un tren forestier.

În Nord pe Mara poate sau poate în alt Nord

Îmi frâng a jeluire în pumnii tari genunchii

Că prietenii nu-mi scriu, nici fraţii mei nu-mi spun

Că-mi rătăcesc prin codri mătuşile şi unchii.

 

 

Ora trecerii

 

O să trec uliţa într-o zi mai spre seară

Stejarul cel mare va înfrunzi din nou

O să-mi ceri mâna care tresară

Ca frunza pădurii într-un ecou.

 

 

O să fiţi toţi, într-o zi a minunii

Cu soare superb ca un lan de porumb

Corăbii nevăzute prin Valea Mătrăgunii

Vor vâsli dinspre răsărit spre amurg

Va fi o zi lungă numai un pic de noapte

Dintr-un colţ de sat va face cu mâna

Iubirea noastră de dincolo de moarte

Peste livezi în floare fi-va-ne stăpâna.

Numai iubirea va suna la uşă

Eternul trecător îngândurat

Ca să desfacă mirabila pănuşă/

Din toate nopţile cu rod bogat.

Apoi cu o superbă-mbrăţişare

Cu lutul şi cântatul de cocoşi

Va arde frumuseţea viitoare

Pe-altarul unor oameni norocoşi

Ce au venit de drumuri vechi de stele

Şi se întorc la marile cuvinte

În liniştea otăvurilor mele

Cosite seara în ceasurile sfinte

 

Visarea de acasă

 

 

A venit pasărea

Pe umăr s-a aşezat

Aducea umbra casei veştedă de zbor

Tata prindea boii la car

Mama număra zilele mele

Cu boabe de lacrimi

Fraţii mei erau de iarbă

Departe

Doar soru-mea împletea vârstele

Din părul ei lung

Vedeam cum fântâna a secat

Coasa ruginea în podul casei

Miresmele mele erau vânt

Ce mă povestea peste lume

Mă ardea aprig focul de magneziu

Al casei părinteşti

Şi ţipătul de noapte

Al huhurezilor

Din turla satului

S-a făcut în vis

Că am fost sfârtecat

De dorul de casă.

 

 

 

Poveste aproape uitată

 

Cu ani în urmă trupul meu

Se ridica peste povestea casei

Iar mama se minuna ca de lună nouă.

În grajd caii aprig

Aruncau aer din nări

Peste fânul strâns de fete astă vară.

Prin porţi câinii hălăduiau stricători

Mirosind oase de la nunta bunicilor.

Pe uliţa satului din când în când

Mai trecea câte-un mort

Şi ne lăsa colaci proaspeţi

Iar noi aşteptam întinşi peste garduri

Să mai treacă vreunul.

Miresele puneau jurăminte-n biserici

Şi le uitau peste noapte.

Femeile aruncau peste sat

Dansul nebun al mătrăgunii.

 

 

Aici, în piatră

 

Doamne, ne-au plecat urmaşii

Peste ocean, în ţări străine

Încep să număr sever paşii

Care mă duc spre nu ştiu cine

 

Le cade pradă alfabetul

În care m-au chemat pe nume

Aştept pustia şi profetul

Să ardă dorul dinspre lume

 

Mai am de amânat un an

Să mă-ntâlnesc cu aşteptarea

Să iau în spate-un bolovan

Cu el să trec oceanul, marea

 

Cât de aproape-i depărtarea

Ca iarna ce-o mănâncă lupul

Sfinxul promite amânarea

Eu voi rămâne doar cu trupul

 

Că sufletul se face jar

Şi ochi de mamă-nlăcrimată

E gol, doar ultimul altar

Mă luminează câteodată

 

Doamne, stau aici, în piatră

Aud doar lupul cum mă latră.

 

Stampă cu Nichita

 

Pleacă un tren din Reşiţa şi lasă

Un popor de poeţi luminaţi de Nichita

Poate vine din iarna cea viforoasă

Poate din negura cea răstignită

 

Poate pleacă mireasa de lângă mire

Nimeni în lume nu ne mai face rău

Semnăm cu sângele pe cerul subţire

Poeţii cred în Nichita şi în Dumnezeu.

28 martie 1996, gara Reşita

Stejarul şi sfidarea aritmeticii

 

Primăvara aceasta am contemplat

Stejarul secular din cimitirul Deseştiului

Ce mai faci, bătrâne, i-am zis,

Precum m-au dezmierdat tânăr fiind

Nichita şi Adam

Ce faci cu secolele din tine?

Tot urci spre cer, tot urci?

Vulturul Nordului s-a aşezat

Pe trunchiul noduros

Coaja lui, un pergament al prunciei

O, bunule martor al naşterii mele,

Văd lumea altfel printre crengile cosmice

Care măsoară timpul altfel decât învăţaţii

Cremenea şi iasca aprind focul începutului

Piatra din Uliţă păstrează luciul vremii

Aici l-am cunoscut pe Iov fericit

Şi poporul mut ce aude respiraţia zborului

Pe Uliţă trece umbra învăţatului

Venită din iluzia galaxiilor

Temă de casă îmi dă:

Numără vremea!

Încep să-mi fac de cap

Să sfidez aritmetica

Douăzeci şi cu douăzeci şi cu douăzeci

Fac tot douăzeci.

Apoi am fugit în lume

Prin poarta ascunsă

Dincolo de zare îngerii mă privesc suspect

Ce caută omul acesta prin sângerarea paradisului

Ce întuneric mai pâlpâie prin lumină?

Acasă, mama îngroapă cartofii pe Valea Sasului

O vale întemeiată de Ieronima

Aproape, prietenii trag la indigo

Spinarea zilelor. Deschid marile cărţi

Mă fac amurg şi lacom cer

O nouă ordine a lumii

Strig: „Mai naşte-mă, mamă, încă o dată

Prima viaţă nu a fost cea mai potrivită

Pentru trupul meu trecător”

Strigătul l-a auzit şi îngerul meu păzitor

Stejarul.

 

Somnul gloriei

 

Zeii nu au avut popoare

S-au închinat la umbra lor

Nici soarele n-are splendoare

De nu răsare-ntr-un popor

 

Cei mulţi şi foarte primitori

Aprind în candelele milei

Lumini din crengi de sicomori

Şi timp din resturile zilei

 

Zeii nu au avut supuşi

Doar ierarhia lor de piatră

De somnul gloriei răpuşi

Renasc în marea idolatră

 

În şirul lung de zei desculţi

Mai caută prin legi învinsul

De pui urechea îi asculţi

Ce mai vorbesc şi azi cu Sfinxul.

 

Lacrima Sfinxului

 

De plânge piatra ta de zeu

Vin ploi mănoase în pustie

Clepsidra cu nisipul greu

Opreşte noua veşnicie

 

Alături doi copii cuminţi

Învaţă joaca senectuţii

Tot aşteptând să fie prinţi

Pălesc sub soarele virtuţii

 

Îmbătrânesc în întrebări

Răspunsul mare întârzie

Sfinxul adulmecă din nări

O altă lege în pustie

 

Tot privind în depărtări

Unde stau magii, vestitorii

S-au lepădat de întrebări

De vraja ce stârneşte norii

 

Într-un târziu se mişcă piatra

O lacrimă se scurge lin

Şi iar porneşte idolatra

Clepsidră. Nu-i puştin.

 

O vreme dulce

 

Cu ce vapor vei trece Styxul

Mai ştie umbra din pustie

Greşit îmi va răspunde Sfinxul

Că lumea asta nu învie

 

Ce poţi gândi tu, zeu pietros,

Despre minunea colosală

Când stelele cădea-vor jos

Din cerul lor pentru o seară

 

Apoi un astru de pământ

S-a auri precum o toamnă

Şi răsări-va din Cuvânt

Imperiul firelor de iarbă

 

S-a pogorî o vreme dulce

Precum trecutul majestos

Oprindu-se la o răscruce

Întorsul lumilor pe dos.

Unghia neagră

 

Simt întunericul cum mă înţeapă

Ca o unghie neagră

Apa e puţină în cer

Întind mâna după ultimul

Strop de rouă

Frunzele chircite în arbori

De cărbune

Sare multă pe faţa obrazului

Ochii închişi

Somnul prefăcut într-o

Moarte prefigurată

Cartea se închide încet

Şi pleacă hoinară

Refuzând liniştea bibliotecii

Acolo este întuneric

De prea multă lumină

Întunericul ca o unghie neagră.

 

Icoana în iarnă

 

În vechi biserici lumânări se sting

De sub tăcerea grea i se desprinde chipul

Maria înnoptează în colind

Când îngeri şi zăpezi îi luminează schitul

 

În casa lumii cât un degetar

Iisus se naşte adumbrit de cruce

Păstorii cată umbră în zadar

Se-ntreabă: moartea unde duce?

 

Apoi coboară în pustia calmă

Toţi săgetaşii au arme de pământ

Şi ninge lin în fiecare palmă

Domnul Iisus învie în Cuvânt.

 

Depărtarea şi frunza de nuc

Ioanei, în septembrie

 

Nicicând n-am crezut că inima mea

Poate bate prin ţări depărtate

Acasă păstrez tabloul închipuirii

În care lovesc puternic valurile oceanului

Peşti nefireşti urcă muntele

Ceva din blestemul marilor pustiuri

Joc de lume albă, catedrale surpate

Altare acoperite de cuvinte necunoscute

Un babilon în care ne căutăm părinţii

Ce nume am avut, ce morminte

Ce uitare fioroasă sub umbra nucului

Un război al uniformelor în exil

Aşa se evaporă tăcerea strivind clipa

Care se preface în peşteră, un fel de viitor

În care pustia primeşte un oaspete

Fericirea obligatorie

Depărtarea, ca un mit sumerian.

Îmi aşază la picioare primejdia

Ori sora ei mai mare, utopia,

Eu mă strecor

Prin labirintul frunzei de nuc

Nervurile ei îmi cruţă obrazul

Tristeţea îmi dansează prin buzunare

O caut şi o folosesc ca o monedă de schimb

Mi se pune pe masă o pasăre albă

Şi întunecatul sceptru al imperiului

Ce să aleg în faţa misterului?

Mă supun moralei primitoare a pietrei

Care rămâne. Apele trec direct în cer

Să fie lacrimi lui Dumnezeu

Visez noaptea oceane şi oase de furtuni

Caut, la trezire, depărtarea din cosmosul
unei nuci

Simt cuvintele cum muşcă din trupul meu

Nemiloase ca puii de rechini

Depărtarea, un fel de spaimă sintactică

Se preface în rouă, în privire nordică

În gheţar în care cloceşte o lebădă neagră

Doar frunza de nuc

Se reazimă de frânghia curcubeului

Pe care mama îmi usucă

Singura cămaşă a vieţii

Aici depărtarea are pasul furnicii

Lângă frunze de nuc pasărea ieronimă

Cântă despre aşteptarea unui april

Aşa mi se adevereşte

 

Că inima se întoarce acasă

 

Literele s-au răzvrătit şase zile

În ziua a şaptea a venit

Odihna Poemului

Cine eşti tu, odihnă, sub umbra nucului

Depărtarea vine din America într-o sâmbătă

Aici unde firele de iarbă

Au rămas un simbol al civilizaţiei

 

Toamna aceasta are câteva etaje în plus

Iar lacrima a devenit obiect al istoriei.

 

La marginea lumii rezervaţii de polen

Care sporesc misterul.

Dezleagă-l, Doamne,

Că atât mi-a rămas:

Depărtarea şi cutremurata

frunză de nuc.

 

Cuvântul şi îngerul

 

Cuvântul şi îngerul au venit pieziş

Într-o seară cerească la Ocoliş

Ca o sirenă ieşită din spume

Ne-au întrupat un alt fel de lume

Graţia ierbii în ziua de vară

Toarnă secrete în călimară

Cerul trimite miracole simple

Culorile vii se prefac în cuvinte

Pictori semeţi şi poeţi de onoare

Înalţă spre cer rugăciuni de iertare

Pentru lumea aceasta şi cea care vine

O carte măreaţă cu file sublime

O ţinem pe braţe să alunge ceaţa

Aşa izvorâm în noi dimineaţa

Cuvântul şi îngerul ne spun mai în treacăt

Că luăm lumea mereu de la capăt

La Ocoliş printre oglinzi şi ciuturi

Doamne, desenăm mereu începuturi

Înaintea o punem tăcuţi într-o cupă

Citim în piatră lumina de după...

 

Un munte

 

Nu-i moartea o bătrână oarbă

Cum se vorbeşte prin popor

Ci clopotul etern de iarbă

Ce bate-n poarta tuturor

 

Nu-i moartea o copilă blândă

Ce din şuviţe face pat

Îi veşnicul ogar de pândă

Ce stă la masa de-mpărat

 

Ori poate-i o câmpie largă

Poate-i ceasornic în oraş

Un negustor ce vrea să spargă

Preţul vieţii de ocnaş

 

Poate-i un munte cu păduri

Mai dese ori mai răsfirate

Cred că-i un paznic de armuri

Ce te invită în cetate

 

Nu-i moartea luxul care vine

Din ţări mai lungi, alunecoase

E cartea grea cu foi veline

Tradusă-n limbile frumoase.

Ochiul

 

Demult într-o viaţă tandră

Mă cuprindea un fel de teamă

Din ochiul casei o casandră

Vestea o lume fără seamă

 

Plângeam la mijloc de poveste

De sângele prelins pe Cruce

Credeam că lumea asta este

O scară care-n ceruri duce

 

Şi mai vedeam într-o năframă

O lacrimă cu întrebări

Abia născut din tine mamă

Mă laşi pierdut în depărtări?

 

Priveam spre cer. Apoi minunea

Din ieslea cu măreţul Fiu

Îmi arăta unde-i genunea

Şi unde-i locul meu târziu

 

Ce-a mai rămas din cupa rară

Doar visul sângelui curat

Şi ochii limpezi de Fecioară

Şi raiul fără de păcat.

 

Gheorghe Pârja

Născut la Deseşti, judeţul Maramureş(27 aprilie 1950),

Poet, publicist, jurnalist, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România,

al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România

şi al Asociaţiei Scriitorilor din Baia Mare.