Poezii de Gina Zaharia

maria

ai uitat cine sunt și de ce-ți las busuioc la poartă
mă privești de parcă aș fi ieșit din ocean și l-aș fi întors pe dos
plimb o pădure de cactuși sunt mereu înfloriți ce suav te invită la cină
așază-te lângă mine mi-ai șoptit
(și am zărit un trunchi doborât de secetă)
parcă te cunosc
părul tău miroase a cântec de dragoste
cu siguranță te-am iubit cândva simt ceva dogoare în piept

atunci mi-ai zis maria

maria purta rochie senină și un coș în care-și ducea creioanele
mai aproape de adevăr
nu încurca drumurile doar că le dăruia tălpi zdravene
și le urca în munți
uneori semăna maci în tablouri numai de ea înțelese
ori deschidea grote cât să pătrundă soarele măcar pe coate
nu intra niciodată încălțată în fotografii
și îți dăduse voie să mă uiți

nu știu unde este acum
a lăsat ruj pe ceașca de cafea văd asta lângă tine
tu te-ai pierdut în licoare nici foșnetul de ieri nu l-ai auzit
mâine va fi eclipsă de suflet cu siguranță are pregătit un rol
poate va curăța nopțile dintr-un sanatoriu
ori va muta grădinile cu un semiton
poate își va schimba numele...
poate o va chema pentru totdeauna
maria...

 

dragostea de duminică

te-am aflat în caligrafia de astăzi
mergeai printre cercuri de foc şi-mi oglindeai inima
într-un cântec
Antares Antares
m-ai strigat până la cer
cobor pe derdelușuri faimoase buzele tale îmi sunt nectar
îmi scutură somnul
vindecătoare e dragostea de duminică

mă îmbraci în busuioc de mâine
dublele hollywoodiene s-au îmbolnăvit ne privesc pe furiș
prin sângele meu meu trec porumbei şi alte minuni
știi
în tine e a doua mea viață
ghici Antares ce vom gusta la cină

 

pentru că ne-am mutat cu un sat de dor mai aproape
vom strânge diamante pentru pavaj
ca un puzzle în carantină de lungă durată
ghidul e concediat ne copia stările curios dacă potcovarul
mai locuiește în călătoria noastră
chiar așa
în brațele tale osânda e artă

 

vară de ocazie

 

am aici o colibă mi-ai zis apoi mi-ai desenat iadul și raiul

se certau pentru o palmă de cer

cu o baghetă dresai lei cosmici

îi sfătuiai să se așeze doi câte doi să țină cont că acolo nu sunt liberi

ca în amfiteatrul iubirii noastre

 

la fereastră cântau ierburi cât toate speranțele mele

într-o noapte le-am cosit

până spre dimineață au crescut de două ori mai mari

aveau o carte cu greieri i-am auzit repetând sub pământ

scoate-i de acolo te-am rugat

un bolovan s-a rostogolit spre singura ieșire fastuoasă

mai târziu cu un oftat

s-a pornit o eclipsă de lună

 

când m-am trezit era vară de ocazie

o pânză mă ținea ostatică pe un perete neutru

trebuia să trec printr-o galerie imensă

nu cunoșteam intrarea scara de incendiu nici atât

singurul meu ghid – o tolbă cu creioane vorbitoare

avea pas dublu

și o sută de grade la umbră

 

aici plouă din oră în oră

 

mă aștepți într-un paradis secret

să ardem pereții de carton ai nedumeririlor

pentru asta e nevoie de flăcări serioase și o galerie verticală

prin care să devenim hoții raiului

 

prin ochii mei trec niște zgârie-nori

vorbesc despre simpozioane solare

unul e șchiop dar face salturi cât zece

glumește pe seama bocancilor strâmți le-a cumpărat șireturi noi

și are sens unic

 

să-l încununăm cu vorbe dulci să-l deghizăm odată cu norii

să-i arătăm cum planează dorul peste meridiane preferate

uite cum vin de bunăvoie prizonierii destinelor ar zice

au brațele întinse și pelerine aurii

aici plouă din oră în oră

dar ce le pasă

 

coșul cu albine

 

așa e în prisacă trebuie să știi din ce parte vine roiul de gânduri

astăzi șerpuind mâine mai înalt decât mărturia uitată pe scări

aceasta e marca mea lipește-o de stup

va fi la fel din orice unghi ar înțepa cerul

cerșetorul de argint are palmele ciuruite

prin ele te zăresc ancorând sănii cu noroc

știu că-ți vei păstra glasul în mine

 

urmăresc săgeata strecurată în oceanul de astăzi

ca o undiță uriașă

aș înota pentru ea dar se transformă odată cu valurile

pirații își cos cămășile rechinii o înghit pentru show niciodată nu știu

dacă e un pai de lumină ori stare cu multe carate

oricum e pe placul meu

 

altădată aș fi fost doar femeia de pe dig

astăzi urmăresc animația perfectă reprezentația începe din pieptul tău

și răsare unde nu te aștepți

e tentant să știi că porți un coș cu albine

îl așezi pe umăr și taci

apoi arunci cu nectarul în stâncă

 

pe sub felinare trec nopți cu rochii frumoase

 

să mergem  mai aproape de izvoare

îi spuneai cu inima dogorind   

e lună plină când va coborî la pieptănat să-ți vadă chipul

am auzit că așa nu te vei teme de pietre

nici vei flămânzi într-un strigăt de toamnă

în pumn să porți un ban din tolba întemnițaților

cu siguranță va pleda pentru catedrale

înalte cât sufletul

 

apoi ai înnodat sacul în care strânseseși vorbe senine

l-ai îngropat pe dealul răsăritului

și mi-ai desenat un ocean

eram desculță în sângele lui octombrie liberă să-mi plimb valurile

prin  galaxia orbilor

câștigasem pariul cu focul

câteva cercuri aurii făceau tumbe peste umărul meu

 

şi acum port straiele pe care le-am cusut

într-un mugur al nimănui

seceta șerpuiește la ea acasă o femeie coase câmpuri cu flori  

pe sub felinare trec nopți cu rochii frumoase

cineva bate cuie în tabloul cu noi

crezul se-ntoarce la rădăcină

mai sărac cu un murmur

 

femeia mării

 

–  mă aștepți într-un oraș visător

orașul de pe apă

de o mie de ori tu și o picătură de soare

drumuri subterane fără astâmpăr au tălpi albastre freamăt de aprilie

și un templu din cărți de joc

acum am zărit cerul sub pământ

da da te recunosc

ești femeia mării

femeia pentru care am înotat veacuri pe spatele unui rechin

pe buzele tale mi-am lăsat toate cugetările pe care le-aș fi ales

motto pentru nemurire

 

–  ia-mă de mână ți-am șoptit

inima vâsleşte spre răsărit acolo e timpul meu

umple-l de tine  

scoicile adună raze pentru  intersecții boreale

călătoria noastră are  hrană din belșug

încape în toate orizonturile  însetate

de noi 

 

aşa era odată

 

săgețile vin totdeauna din partea stângă
în dreapta e foşnetul vântului
pe front se face reclamă la trandafiri morți
și leacuri pentru depărtări
câțiva șerpi răspund tăcerilor din tranşee
baioneta luminii se vrea țintuită la piept

un soldat rămânea totdeauna să-și scrie jurnalul la fața locului
se întorcea cu inima ciuruită
zâmbea primului trunchi din care și-ar fi făcut luntre
spre nicăieri
aşa era odată

verile cântau fals dar cochetau cu întinderi de platină
aveau vitralii în buzunare și respirau prin mine
la drumul mare s-au întins inimi de piatră
atrii desenate în grabă
atât de subțiri încât nu îndrăznești să-ți chemi sângele
de la război

și acum surâde acea casă pe stâncă
se rotește după miezul nopții o Doamne câtă încredere
să nu cadă cu un bemol
dacă-i așa rămân statuia care se închină la idoli
cu fiecare secundă mai puțin

sângele nostru în toți macii

 

dulcea mea depărtare

sunt eu vinovată că s-au îndrăgostit toate țărmurile deodată

nu vezi că port boabele fericirii tale

cu un curaj demențial

fără să știu cât fără să știu până unde

 

gleznele mele palmele tale sângele nostru în toți macii

voi ține un discurs despre asta

acum îmi vin cuvintele mă imploră să le șoptesc

să nu uit nici iedera care ne ține captivi cât să te strig

deasupra munților

în șuierul vântului

în clocotul norilor

cu flori de păpădie din neamuri de alb

 

vâltoarea să-mi umple pieptul cu tine

să-mi strâng privirile stângace să le duc mai încolo

din ele copaci să se întâmple

sălbatici și roditori

în miezul deșertului în potcoavele ploilor în minunea din tăcerea a treia

 

când luna va coborî în adâncuri

să-mi spui că-i a mea

în serile reci s-o îmbraci cu tine s-o urmez în caravanele paradisului

unde vulcanii cântă la pian

cu inima ta

 

cămașa dintre maluri 

 

ai lăsat cămașa pe mal între râuri de vin

alb cu roșu

prin pieptul tău trecea dragostea

din galeria munților spre ocean

eu spuneam cerului că nu te zăresc

tu zăreai poarta mea doar bătută de crivăț

 

te întreb pentru a mia oară

inimă

poți face umbrele să contemple

de câte ori ai înconjurat soarele

și câte raze i-ai smuls în jocul tandreții

ai urmărit cum șerpuia dorul prin iarba-nflorită

 

unde erai când temerarii aruncau luceferi

pe tabla de șah

și de ce ai ascuns noaptea în vistieria fără egal

te-ai șters cu ea pe picioare

săreai peste ziduri exotice

hrăneai albine

acum le desenezi flori de nu-mă-uita

 

se face că vinul acela curge prin mine

și te îmbată fără să știi

prinde-ți în sfori gândurile eu am umplut zări cu ele

peticesc fiecare pod

din când în când îmi scutur de eclipse

cămașa dintre maluri