Poezii de Gordan Mircea

 … Floare de nu-mă-uita

 

Implacabilul ne-atârnă de soartă

Ca să urmăm drumul înscris pe hartă,

Când atâtea flori te-ncântă-n calea ta?

Mă-ntreb, mirat, floare de nu-mă-uita.

Ispitit, de a le mirosi pe toate

Și-n buchet să le culeg nu se poate?

Mă-ntreb, mirat, floare de nu-mă-uita,

Iar lumina din ochi mi s-ar mai întrista?

 

Culese pe rând, una câte una,

De parc-ar lovi-n grădină furtuna,

De-s ofilite, privirea mi-ar mai încânta

Și-n suflet bucuria m-ar mai tranzita?

 

Mă-ntreb, mirat, floare de nu-mă-uita.

 

       La izvor

 

Se scaldă ceru-nnourat

În izvorul bucuriei,

Să pună-un soare curat

În ochii copilăriei.

 

Apa limpede-l învață,

Susurând pe strune lin:

Hai, copile, și bea viață

Ca să nemurești puțin!

 

Apa mea-i o apă vie,

Întocmai ca în poveste,

Vrăjită c-o poezie –

Cu a fost și nu mai este...

 

Haida iute, că se-arată

Colți ce-ar spinteca – îndată –

Căprioara speriată,

Să nu spui c-a fost odată!...

 

 

      Pedeapsă la spovedanie

 

Pentru o curățenie generală

a păcatelor săvârșite

cu umbrele ce-i treceau prin minte

mătura cuvinte uzate

din gînduri negre nerostite

ieșeau ca șerpii pe gură

în șiruri de incantații satanice.

 

        Prizonier

 

pe poteca spre inima ta

ce-o străbăteam sub clar de lună

cu neliniștea ca o furtună

m-am rătăcit cândva

mânat de-o ispititoare iluzie

speram să mă-ntâmpini

cu brațele larg deschise

ca niște porți ale dorului

- femeia visurilor mele -

de bun-venit să mă-nlănțui

în castelul sufletului tău necuprins

pecetluind cu un sărut

prizonieratul pentru o viață.

 

   Șarpele dorului

 

Frumoaso, ca un măr în pârg,

Ce frângi priviri de-admiratori,

Ceva tainic te-ndeamnă cu sârg

Să-ți ridici ochi-ntrebători,

 

Răspuns ca să citești pe zare

Neliniștii ce te-a cuprins

Cu valuri de disperare

Și inima-n gheare ți-a prins.

 

Floare cu-n parfum adiat

Îndemni la polenizare,

Păru-n tremur, electrizat

Cu fulgere nimicitoare

 

În pădurea ferecată,

Strajă la poarta raiului,

Se descătușează de-ndată

Ce-o mușcă șarpele...dorului.

 

 

    Unde dai și unde crapă

 

Alergi în van după himere

Și nu vezi ochii ce se-adapă,

Ce te-așteptă, cu durere

Unde dai, și unde…crapă

 

De necaz că nu-i vezi nurii

Și dai cu orbirea-n groapă,

Căutând plăcerea gurii

Unde dai, și unde…crapă

 

Buze arse de-așteptare:

O ploaie ca să înceapă

Cu mângâieri răcoritoare

Unde dai, și unde…crapă

 

Ghinionul inocenței,

În sufletul tău să-ncapă

În locul indiferenței

Unde dai și unde…crapă.

 

 

         Bigamie

 

Lumea-aceasta atât de fistichie,

Stăpânită de-o soartă hazlie,

Chiriași-i pune la-ncercare –

Ademeniți c-o tandră alintare,

 

De-ntâmpinare, încă de la sosire

Sperând să ai baston de…nemurire,

Dotă-n raniță de la ursitoare,

Baghetă magică de transformare,

 

Întinerind mereu o bătrânețe

Ce-n zori dă slăbiciunii binețe,

Cu fiecare clipă, șovăitor,

Spre finiș să facă pasul următor.

 

Dezamăgit, te trezești, ca-ntr-o gară,

Păzit de-al deznădejdii crudă fiară,

Purtând bătrânețea apăsătoare

Ca pe-o cocoașă-n spate călare.

 

În locul bastonului multvisat,

Eternității ca să-i fii…împărat,

Ești așteptat ca să servești masa

Împreună cu doamna…cu coasa.

 

La braț, te invită, surâzătoare,

Să te cununi cu ea, fără scăpare,

Forțat să faci o mare infamie,

Viața s-o petreci în bigamie.

 

Miloasă, îți mai scade din datorie,

– Prețul  convenit pentru chirie,

În lume ca să stai până la soroc –

Doar sufletul ți-l ia, în loc…

 

Dar sufletul mi-e singura-avuție

În lume, fără altă bucurie,

Dovada certă că ești un om viu,

Simțitor și nu un…suflet pustiu.

 

Fire-ai să fii, blestemată cadână!,

Stăpână pe soartă, o străină

Ce inegal firul vieți-l împarte,

Ca o ruletă ce-mparte…dreptate,

 

Cu tine nu ies eu la socoteală

Și nu mai fac nicicînd o învoială,

Așa că-n fața ta n-o să m-aplec,

Îmi iau pașaport de Lună și plec!

 

     Morala:

 

În viață porniți cu o condamnare:

Soață să vă fie o nemuritoare,

Așadar cu-n dulce păcat vă-nsoțiți

Cu a doua dacă vă căsătoriți!

 

 

Care-i Biserica (cea) adevarată?

 

Bisericilor – fire-ar să fie! –

Nu le-am pus eu piatra de temelie,

Că le-or fi pus-o Iuda sau Isus,

Una-n Răsărit și-alta-n Apus (?!)

 

După dușmănia între divorțați,

Nu ai spune că au fost odată frați

Buni și împreună creștinați –

Slujitorii Domnului devotați.

 

Stăpâniți de păcătoasa mândrie,

Ochii le-aruncă săgeți de mânie

Otrăvite-n mințile neștiutoare

De-naltele fețe conducătoare.

 

Crezând c-au prins pe Domnul de-un picior,

Cu adevărul doar de partea lor,,

(Literă înscrisă-n calendare)

Nu lasă loc unui semn de-ntrebare,

 

Dacă legile cerești nu le-ncalci

(Ce-s scrise în cele zece porunci)

Când lași ura-n suflet s-ancoreze

Și-nchizi iubirea între paranteze?

 

Biserica este a Lui-Dumnezeu,

Zidită-n sufletul tău de ateu

Și, sfințită cu a Lui iubire,

N-o pângări cu nesimțire!

 

      Vârcolac

 

Luna -  toată numai o gură flămândă

căscată-ntr-un urlet

se aruncă în disperare pe boltă

ca să se răcorească

lăsând în urmă un iad de noapte

c-a înghițit Soarele

cu zi cu tot.

 

    Mai

 

Au sosit Paștile în mai

Cu pomi înfloriți, dar nu mai

Spălăm rufe-n rîu, cu-n mai,¹°,

Că-i rece și răcim la mai²°.

 

¹°  - mai [reg.] = unealtă cu care se băteau hainele pe scaunul pentru lăut, în vale.

²°  - mai [reg.] = plămîn

 

  Pendul

 

Jună-n explozie de tinerețe

de o răpitoare frumusețe gura

precum o moară macină cuvinte

apăsătoare ca Pămîntul prăbușit

în sufletul din inima un pendul

de îndoieli supuse unei amplificări

de amplitudine a oscilațiilor dincolo

de linia orizontului de simțire.

 

    Altoi

 

mugur roditor am fost

altoit pe falnic trunchi

neclintit sub vremuri

cu puternice rădăcini înfipte

adînc în istoria neamului

 

    Metamorfoză

 

Cu brațele ridicate,

din trupul meu

crește un pom

încărcat cu ani rodnici.

 

Cine mă culege, să-ntineresc?

  

 

   Beție

 

Plutesc ca pe un vis nevisat

și nu-vine a crede-n ironia sorții

sub un mare semn de mirare

dacă aș fi uscat o cîrciumă

n-aș fi reușit să pierd controlul rațiunii

într-o așa plăcută beție

cu parfumul trupului tău zeesc

se-nfierbîntă dorințele de a mă purifica

în sufletul tău inocent ca o apă sfințită.

 

             Fețele adevărului

 

Adevărul își caută dreapta judecată

în minți obtuze cuprinse de-ndoială

privesc și nu ies la socoteală

himerice arătări cu multe fețe

de nu știi care-i cea adevărată

din mulțimea de oglinzi strâmbe

ale ocularilor făcând zâmbre

să-i pună piedici bagă bețe

prin gardul limitei lor de acceptare

a relității crude condamnată la...eliminare!

 

Argumentul prostului

Pe copiii mei de mici i-am învățat
Să se comporte ca un om civiliat;
Căci pe adversar, de vrei să-l dovedești,
Cu argumente fine să-l lovești.

Neavând ce spune, din lipsă de cultură,
Va aduce argumente din subcultură:
Jigniri, înjurături și datul punmului,
Dar acestea sunt... argumentul prostului!

     Ploaie de stele

 

Apusul de soare, plumburiu,

Spală în înaltul gol pustiu

Urmele zilei obosite,

Pusă-n trecut pe nesimțite,

 

Așternînd pe neagra cortină

Un ocean de stele-n lumină,

Adînc necuprins cu privirea

Captînd poeților visarea

 

Și, peste noaptea care trece,

Luna săgetează, rece,

Căzînd, ca blînde mioare,

O ploaie de stele căzătoare

 

Din norii galaxiilor plîngînd –

Șerpi de fiori mușcînd din gînd,

Cuprins de-o clipă de-ndoială,

Cu soarta de pot cădea la-nvoială

 

Mi-arunc în universal cenușiu

Dorul ce mă arde sîngeriu –

Mesager la porți de castele,

Aleasa să-mi caut în stele,

 

Dar mă chinuie-ntrebarea:

Dacă-i în van încercarea

Să cuceresc piscuri semețe,

De-amețitoare frumusețe,

 

Cu norocul meu, un foc stins,

Ca să ating ce-i de neatins,

Sau, din ploaia care vine,

Una-n brațe o voi ține?

 

De a fost noapte ori soare

La ruleta amețitoare,

Secretul nu vi-l pot spune

Pînă cînd soarele apune.

 

              Viața, alături

 

Tinerețea amețitor îți curge-n vine,

Umbrind priviri ca un soare-n pisc de stîncă,

Cuprins de sfială neputînd decît a spune:

O, perfecțiune!, zadarnic dar, fiindcă

 

Sărăcia te scoate din casă, în disperare

Să pui pe masă un coltuc de amară pîine

Odraslelor în brațe aruncate, din întîmplare,

Cu orizontul interzis al zilei de mîine.

 

Buimacă, degeaba bați la porțile cele mari,

Căutînd, ca brațele să nu le porți în zadar,

Să slujești stăpînilor zilei, la suflet amari,

Că norocul a uitat de tine și-a plecat hoinar.

 

Pîndit de trufașul ghinion, ce te sortește

Pradă ușoară pentru vînătorul de plăceri –

Incețoșat la minte, doar pofta-l pornește

Spre succes în pierzări cu iluzorii mîngîieri.

 

Viața ți se scurge-ncet “printre picioare”,

Zdrobind hormoni în spurcatele putreziciuni,

Un fluviu de (ne)plăceri curgînd la drumul mare,

Umplînd o mare-adîncă de iluzii și minciuni.

 

Ca o pasăre, spre înalturi voiai să zbori,

Înalta puritate în cer ca să o cucerești,

Dar fără aripi spre negre adîncuri te cobori,

Mușcată de conștiință cînd te umilești.

 

Strîngînd din dinți, îți porți crucea cu demnitate,

C-o să înfrîngă foamea flămîndele guri

Și visul puilor o să zburde-n libertate,

Ghinionul să-i mai caute doar în... pustiuri.

 

[Morală, sau nu...]

 

Și-acum vă-ntreb, [prea]stimați moraliști, dacă

Hulita prostituată ar fi mama voastră,

Hrănindu-vă cu tainul porcilor, din troacă,

Ați prinde-o-n brațe spunîndu-i: mama mea...castă

 

Cu umor:

 

    Oglinda

 

O!, vestită Monalisă,

Nobilă din soi de tisă,

În oglindă de te privești

Singură poți să te-amăgești:

 

Corpul suplu de sirenă,

– Precum curge pe antenă

În tuner de televizor –

Numai bun pentru amor,

Cu buzele-ți țuguiate

Și cu bezele-aruncate

Spre un nevăzut spectator,

Multașteptat admirator,

 

Crezînd că ești frumoasă...

Dacă nimănui nu-i pasă

Frumusețea poți s-o găsești

În ochii mei, de te-oglindești

 

(Refren-posibil)

 

Gura-ți macină la moară,

Zdrobind visuri ca să doară,

Verde spunînd, orișicui:

Ia, mai pune-ți pofta-n cui!

 

   

           Gelozia

 

Nu am călcat în noroi niciodată,

Sunt curat ca neaua, fără pată,

Odiseu, legat de catargul tău,

Pe corabia purtată de-un gând rău

 

Nimfelor ce roiesc în jurul meu

– Un stup îngrijit de Dumnezeu –,

Ce-ți mângâie privirea ca un zefir

Și te ung la suflet ca un ir,

 

Furtuna ivită din senin,

– Când în brațe te alin  –

Picură cu stropi grei de venin,

Acid cu gust de-amar pelin,

 

Din bolnava-ți gelozie

Ce te-mpinge spre nebunie:

Să mă-nchizi într-o colivie –

Nimănui să nu lași o... „porție”.

 

Înnecat în reproșuri, ce curg – val  –,

Înot în disperare spre…”mal”

Într-un ocean de nesiguranță  –

S-ajung la liman nu-i speranță…

 

Cînd ochii tăi, umbriți de mânie,

– Vulcan în erupție, scânteie

Cu fulgere necruțătoare  –,

Mă fac un semn de întrebare:

 

În  cumpănă, a câta oară (?!),

Că-n urechi nu mai am ceară*,

Să las valul să mă poarte,

Vrăjit de sirene, departe…

 

  * Odiseu a avut ceară în urechi pentru a nu auzi cîntecul sirenelor, ca să nu fie vrăjit.

 

   Voia zeilor

 

Mîhnit de răutatea oamenilor,

Suflete împietrite de Pandora,

Cronos a pornit acele ceasornicelor,

Sfîrșitului ca să le arate ora,

 

Semnal că mînia zeilor se abate,

Răbdarea de le-o mai pun la-ncercare,

Înnecați ca să să fie în răutate –

Potop, ce se-abate, fără scăpare.

 

Ușa minții s-o deschideți, voi, oameni,

În inimă ca să pătrundă bunătatea,

Înconjurați pururea de prieteni,

Vieții să nu-i adăugați strâmbătatea,

 

Trăind în bună înțelegere, în casă

Poftind prieteni, pragul să-l calce –

Amphitryon bun celui poftit ls masă,

Dar taina căsniciei să n-o încalce,

 

Vrăjind sufletul soției, la „țanc”,

Ca Zeus, într-o clipă de slăbiciune,

Lăsând moștenitor un viitor „bitanc”,

Un Hercules, pui de la Alcmene,

 

Ieșit din ou de cuc, pui nevinovat,

Crește-n cuibul tău, ocrotit de sfinți,

Fără ca viermii să te roadă la bănat,

Celor ce-l iubesc spunându-le părinți.

 

Dacă remușcările greu te apasă,

La barieră cu greu păcat te-nseamnă

Radamant, să intri în rai nu te lasă,

În iad să arzi, în foc veșnic, te condamnă.

 

   Funcționar...public

 

Indivizi răi de gură, cu multă ură

De-mi lapidează ieșirile pe centură,

De necunoașterea legii pot să-i înțeleg

Și cu spusele lor la cap nu mă leg,

 

Insă-i invit ca legea s-o (re)citească,

Că-i scrisă tot de mintea omenească

Și necunoașterea ei oricum nu înseamnă

Că, încălcînd-o, la zeghe nu te condamnă,

 

La ani grei de supunere,...la abstinență,

Iar viața să le curgă la...fără frecvență,

Că n-au știut legea...funcționarului public

Și se uită la mine dintr-un unghi oblic.

 

Sub lacăt, încătușați în prejudecăți,

Demult au pus apostila pe peceți,

Condamnînd acest serviciu, de...fericire,

Prestat pentru nefericiții în iubire,

 

Dar, că-i public serviciul e de necontestat,

Cum niciunul nu mai găsești la stat

Și unde mai găsești o transparență totală,

Decât la o femeie servind în pielea goală?

 

 

Gordan Mircea – Cluj Napoca

 M-am născut în cea mai grea iarnă a secolului douăzeci.

 Mi-a plăcut să citesc și am făcut sport, dar destinul m-a purtat pe la școli tehnice.

Am început să scriu doar în urmă cu opt ani și am publicat pe site-uri literare (unele sub pseudonimul MdRaesculum), apoi  în 15 antologii ( poezie și proză scurtă).

Din șapte antologii, ed. Napoca Nova mi-a făcut o sinteză, publicată sub titlul “Fără voia mea”