Poezii de Maria Niculescu

Rondelul Paradisului tăcut

 

Îţi aminteşti,  ne-am cunoscut

Pe-o plajă ruptă din lagună

Ne-am juruit amor sub lună

Sub sentiment profund, acut,

Erai nebun, eram nebună

Într-un decor de ne-ntrecut;

Îţi aminteşti, ne-am cunoscut

Pe-o plajă ruptă din lagună.

 

Ascunşi pe după-al bolţii scut,

Supuşi de dragoste taifună,

În Paradisul cel tăcut,

În verde murmurul de strună-

 

Îţi aminteşti, ne-am cunoscut...

 

Rondelul iubirii

 

Din crini şi rouă s-a născut,

Fără de preţ,  iubirea noastră,

Din albul lui neprefăcut

Şi strălucirea lui măiastră.

 

Ea, Luna, ne-ndemna, tăcut,

Cu intuiţia-i măiastră

Când, crini şi rouă au născut,

Fără de preţ,iubirea noastră.

 

Era o noapte aproape-albastră,
Noi, ocrotiţi de-albastru scut;
Si-n cel décor de ne-ntrecut
Iubirea,-n colţ rotund de astră,

Din crini si rouă s-a născut.

 

Rondelul neuitării

 

Nu, n-am să uit, era-ntr-o vară,

Sub cer albastru, infinit,

Un braţ de flori mi-ai dăruit,

Iar amintirea mă-nfioară.

 

A câta oară te-am uimit?

M-ai sărutat, a câta oară?

Nu, n-am să uit, era-ntr-o vară,

Sub cer albastru infinit.

 

În sunet dulce, de vioară,

Mi-ai spus cât eşti de-ndrăgostit

Erai tu sobru, eu, ilară,

Ier Cronos ne privea uimit.

 

Nu, n-am să uit, era-ntr-o vară.

 

Rondelul blândului Emin

 

Mirabil fiu fără de moarte,

Ai înflorit suav Cuvânt,

L-ai aninat în Pomul Sfânt,

I-ai dăruit arome-aparte.

 

L-ai veşmântat spre-al nostru-ncânt

Cu-nţelepciune din departe,

Mirabil fiu fără de moarte

Ai înflorit suav Cuvânt.

 

O, blând Emin, îmi eşti drag, foarte,

Pogoară, dar, înspre pământ

Să cânţi din Preaslăvita Carte

Şi te-om mări în dulce cânt,

 

Mirabil fiu fără de moarte.

 

Rondelul vechii dureri

 

Noi lacrimi n-am să risipesc

Pentru mai vechea mea durere,

În van tiranu-mi va să spere

La chinu'-acesta sufletesc!

 

Absurd acela care cere

Ceva ce trece de firesc,

Noi lacrimi n-am să risipesc

Pentru mai vechea mea durere.

 

Aş fi putut să îl rănesc

Sau să-mi impun justa părere;

Rămân în stilul meu dantesc,

Iar pentru sadica-i plăcere

 

Noi lacrimi n-am să risipesc.

 

Rondelul nebuniei

 

Sunt logodită cu Hristos

Iar cei din jur mă cred nebună-

La glume când le cânt în strună

Cu-n aer dulce şi sfătos.

 

I-aş însori cu a mea strună

De carme, nu ar fi frumos?

Da'-n logodirea cu Hristos

Toţi cei din jur mă cred nebună.

 

O, Doamne,-mplină-a lor lacună,

Le-mbună suflul prea muntos,

Nu orice om e păcătos,

Nu-i mintea orişicui taifună,

Şi-i logodi-Vei cu Hristos

 

Sonet X

 

Mă torturezi cu-al ochilor albastru,

Sedusă-s de albastră torturare.

Aş vrea să fug, dar vezi, nu sunt în stare,

Supusă-s la al dragostei dezastru!

 

Încet, încet, mă simt zburând spre Soare,

Mă depărtez de trupul meu sihastru,

În zborul lin mă-ngemănez cu-n astru;

Oare visez? Aievea este, oare?

 

De-ar fi, iubite-aievea ca să fie,

De-ar fi să ştiu că ţii puţin la mine,

M-aş dezbăra de-a gândului trufie

 

Şi ţi-aş destăinui cum ştiu mai bine

Cu-a inimii - de jar - caligrafie

Că dragostea-mi, pe drept, ţi se cuvine.

 

Sonet XI

 

Iubeşte-mă cu-ardoare, iubeşte-mă cu patos,

Nu cu presentimente, nu vezi cât sunt docilă?

Să-mi amintesc de vremea pe când eram copilă,

Să ne unim în zborul spre muntele lui Athos.

 

Iubeşte-mă cu suflet, să-mi vezi pe chip uimire

În fremătări nebune, cu sărutări o mie,

Trezeşte-mă din dulce, molcomă acalmie,

De legile lui Platon să râdem în neştire.

 

Chiar de-i tardiv momentul, iubeşte-mă de-a rândul,

Iubeşte-mă cu sete, cum mă iubeai odată,

Nu-ncuraja ideea păcatului cu gândul,

 

De la Adam şi Eva iubirea ne e dată;

Mistuitor şi dulce păcatul, cunoscându-l,

Am să-nţeleg, iubirea, cât e de-adevărată.

 

Sonet XII

 

Din câte-s, tu îmi pari cea mai frumoasă

Ce, dat îmi fu, să văd în astă viaţă!

Geloasă sunt, când Luna te răsfaţă,

Când Soarele te cere de mireasă,

 

Albastrul când, sfios, te prinde-n braţă,

Când stele, colier, pe piept 'ţi-se lasă,

Când Dumnezeu aşterne, preţioasă,

Privirea-ndepărtând a nopţii ceaţă.

 

Tu, gelozia-mi, nu-o lua în seamă,

Mă înţelege, sunt şi eu femeie

Dar te iubesc prea mult, de furi mi-e teamă!

 

Că nime-alături n-ar putea să-ţi steie,

Este triumf, şi nicidecum o dramă:

Eşti, Terrei, intarsiată Odisee.

 

Sonet XIII

 

E lin precum izvorul cu marea când se-adună,

E perlă diafană; sidef, fior, mătasă,

E cânt de ciocârlie ce-n zare, mlădioasă,

Îmbină raze, triluri, azurului cunună,

 

E verde murmurare de codru, şi sfioasă,

E lira măiestrită ce, briza, o înstrună,

E-albastră simfonie de stele-n clar de lună,

E zbor şoptit de flutur, pe floare când se lasă,

 

Din Ceruri se prefiră cu modulaţii line,

E dor, căldură, rugă, lumină,-ngemănate,

Cu-accente selenare ecoul, dulce, vine,

 

Sunt multe alte-n lume, o ştiu, dar dintre toate,

Armonioase-acorduri ştiu, sufletul, să-mpline.

Cu Dumnezeu, adesea, vorbesc pe înserate.