Poezii de Hura Mihaela

Poveste

Lumea din stiloul meu
a tăcut.
N-am mai știut
unde-s toți și unde-s eu.
Ce tot cauți, surd și mut?
Pe Dumnezeu.
Pân-acum nu l-ai știut?
L-am știut, dar vezi, că-i greu

să te-mpiedici mai mereu
în cuvinte
fără minte
și în soare,
și în mare,
și s-o iei de la-nceput
cu tot pasul neștiut.

Du-ți cuvintele departe,
într-o carte
de povești
pentru când o să mai crești.


A plecat

A plecat tata de-acasă
într-o vară,
ca să ceară
altă viață, mai frumoasă,
într-un loc cu zare deasă
și ușoară.

A plecat tata de-acasă...
Unde este?
E-o poveste
cu un înger care lasă
ursitoarele să țeasă.

Ai rămas plângând, copile,
și prin gene
trec alene
amintiri din alte zile.

Mai visezi și-acum că vine
și-ți aduce
turtă dulce,
să mai stea puțin cu tine.

Iar când ziua-i în fereastră,
nicio rază
nu se-așază
peste noaptea ta albastră.

Mâine poate-o să răzbată
visul iară
dintr-un gând târziu de fată.

Ai plecat de-acasă, tată,
într-o vară...


Poveste geto-dacă (pseudolegendă)

A fost demult, a fost odată,
în vremuri vechi, în Dacia,
un dac care iubea o fată.
Dar ea, desigur, nu-l iubea...
I-a oferit, sărmanul, aur,
ba chiar și pietre nestemate
(o parte-s astăzi în tezaur
și-au emigrat, cu timpul, toate...).

Dar fata a rămas de piatră,
iar dacul s-a dus la război,
să-și apere pământ și vatră,
în iarna lui o sută doi.

Și când s-a-ntors, târziu, acasă,
învingător și-acum erou,
fata l-a-ntâmpinat țâfnoasă:
-Nu mi-ai adus niciun cadou??

La asta, sincer, luptătorul
nu se gândise chiar defel
în timp ce-și fractura piciorul
luptând cu un roman mișel.
Când i s-a pus astfel problema,
el a rămas puțin inept;
dar a înlăturat dilema
cedându-i inima din piept
frumoasei dace. Iar aceasta
vizibil s-a topit acum:
-Dă-mi, dace, un inel, și basta!
-Aș vrea... dar l-am pierdut pe drum.

Dup-un moment de cugetare,
frumoasa a decis, firesc:
-Să ticluim o sărbătoare
a celor care se iubesc!
Îți dau răgaz o săptămână
cu un inel să te prezinți,
și-apoi, cu el frumos pe mână,
vii să mă ceri de la părinți.

Și uite-așa, ziua în care,
pentru iubirea unei fete
dacul s-a pus pe-nsurătoare,
el a crezut-o sărbătoare...
Și a numit-o Dragobete.


Afară

M-am trezit uitată într-un gând,
nu mai știu cu ce era. Îmi pare
că trecea prin el o stea căzând.
Am strigat cât am putut de tare.

M-am trezit închisă într-un dor
fără leac și fără chibzuință,
fără uși deschise pentru zbor.
Am strigat de-atâta neputință.

Fără chei în lacăt m-am trezit
într-o zare rară și departe,
pipăind pe drumul istovit.
Am strigat cu litere pe-o carte.

Pentru gând, și dor, și zare rară,
m-am trezit din viața mea afară.


Liniște

N-a mai murit în tine nicio stea.
E-atât de simplu - nu mai e nici una,
de-atâta beznă, s-a ascuns și luna.
Ce-ar mai putea să moară-n noaptea ta?

Deschizi fereastra și aștepți... Aștepți.
Miroase-a întuneric și a mare
în care s-a topit un ciob de soare -
anestezia orbilor corecți.

Un rest de primăvară parc-ar vrea
să-ți intre-n cameră, să te-ncolțească;
plămânii s-au închis, să nu-l primească -
nu-i loc de pace în povestea rea.

N-a mai murit în tine nicio stea -
în tâmplă ți se sparge liniștea.


Cântec a târziu

Creștea o fântână în larg de pustiu.
Spre ea se-ndreptau însetații grăbiți,
loviții de soartă, hoinarii răniți,
atrași de miracolul ei străveziu,
goneau într-un  suflet, prin foc pribegiți,
în vreme ce viața cânta a târziu
în larg de pustiu.

Sub cerul jăratic, convoaie de hoți
furându-și, în cale, bucăți de destin,
uitând, pentru mâine, un ieri anodin,
credeau că nu-i apă destul pentru toți
și reinventau câte-un rol cabotin,
vânzând inocența pe treizeci de zloți
zănaticii hoți.

Când unul, când altul, la capăt de drum
în pumnul bezmetic strângând un pocal,
credeau c-au pus mâna pe Sfântul Graal
și soarta lor alta va fi de acum.

Dar, când se-aplecau să ia apa de-argint,
în fundul fântânii vedeau licărind
o altă fântână,
cu apă mai bună,
cu apă de stele,
în zâmbet de iele.
Urlând bucuroși, se-aruncau în abis
cu mâna întinsă spre ultimul vis
din fundul fântânii crescute-n pustiu.

În urma lor, viața cânta a târziu.


Inimă-n șotron

Un om s-a-mpotmolit într-o răscruce
și patru căi i se deschid în față -
una spre ieri, una spre dimineață,
una spre-nalt. Și-a patra, unde duce?

Se uită omu-n jur, nehotărât,
nu izbutește una să aleagă,
gândindu-se că viața lui întreagă
a mers pe-același pașnic drum și-atât.

Îi pare mai ușor drumul spre ieri,
căci îi cunoaște fiecare piatră,
iar mâinele - cărbune nou în vatră -
poate fi râs sau poate fi tăceri.

Spre-nalt nici nu-ndrăznește să privească -
se simte mic, nevrednic de lumină,
captiv în ne-mblânzita rădăcină
ce nu-i îngăduie să se mai nască.

Răscrucea îl împinge mai departe,
dar el se teme să mai fac-un pas,
uitându-se mereu spre ce-a rămas
în urma lui - capitol vechi de carte.

Nehotărât, bolnav de neputință,
înspăimântat de mâine și de cer,
ridică omul fruntea și-n eter
își urlă renăscuta lui voință.

Cu pumnu-n care-a-nchis muritul ieri,
și-aruncă inima spre-a patra cale
ce s-a deschis în fața vieții sale,
spre veșnicie sau spre nicăieri.

Curajul lui a zămislit răsplată -
un zâmbet desenat pe-un ochi de fată.


Doar Sisifi și doar de lut

În ultima vreme
(cam de când a ieșit Iona din burta peștelui),
mamele Pământului s-au obișnuit
să nască Sisifi.
Unul după altul, împroșcați direct
pe câte-un deal.
Colțurile de stâncă le rănesc
ba un umăr, ba o ureche,
dar Sisifii de lut se vindecă
și urcă mereu.
Mai deschid câte-un ochi,
ca să mai zărească un fir de iarbă
sau o rădăcină,
cu mult noroc - poate chiar un copac întreg,
dar merg mai mult pe pipăite
și urcă mereu,
până li se termină stânca.
Așa reușesc să vadă și ei cerul,
ascuns până atunci cu strășnicie
de marele bolovan răutăcios
 care le-a râs în nas tot dealul.


Ascunsul din ochi

De cândva, în ochiul meu
stă ascuns un Dumnezeu;
îl zăresc în câte-un mâine
și în colțul cald de pâine.

Stă cuminte, nu mă doare;
eu îl dor pe el, uitând
să mă lepăd dintr-un gând,
să miros floarea din floare.

Îmi duc ochiul în oglindă
să prind chipul celui care
întrebările-mi colindă
dintr-o mare-n altă mare.

Dar oglinda nu-mi răspunde
și mă văd în ea doar eu.

Ochiul râde, căci ascunde
în adânc un Dumnezeu.


În tine

E noapte străină, afară și-n tine,
luminile toate din cer au fugit
și-n liniștea aspră ce tâmpla o ține,
nori lacomi atacă un gând amuțit.

Nici ochiul din palmă nu vede mai bine -
tăcerea e oarbă de jur împrejur,
iar pagina zilei, cu semne aldine,
s-a-nchis într-un tom văduvit de contur.

Cu torțele stinse, cuvântul nu vine
și noaptea de-afară - e toată în tine.