Poezii de Ioan Pavel Azap

***
eu ştiu că privighetoarea este o pasăre care nu cântă
şi ştiu că noaptea stau fluturi la pândă
eu ştiu că anul are trei sute şi ceva de zile
şi ştiu că versurile acestea pot să pară futile
eu ştiu că zăpada este din vată de zahăr
şi ştiu că de moarte nu pot să mă apăr
eu ştiu că lumina este ondulatorie
şi ştiu că pot trăi fără glorie

***
plouă, de o săptămână două plouă
plouă ca-n Bacovia şi ca-n Minulescu, plouă
plouă gri zi şi noapte plouă
plouă în oraş la ţară şi în aer plouă
plouă cum n-a mai plouat, plouă
plouă în culori plouă vertical, plouă
plouă în mansarde plouă-n buzunare, plouă
plouă în cuvinte - şi-n computer plouă

***
trec adolescente strada pe patine cu rotile
semaforul arde în culori nubile
în vitrine manechine cu privirea sumbră
cerşetori blazaţi moţăie la umbră
pe Feleac pasc turme paşnice de oi
bilingv un idilic cântec din cimpoi
lin plutesc vapoare pe Canalul Morii -
orice-ar spune lumea nu beau scriitorii

***
într-o zi a sărit de pe şine un tramvai
ploua calp era joi luna mai
călătorii s-au speriat cu discreţie
ploua calm peste mica intersecţie
în oraş s-a aflat că vatmanul a murit
după ce mai întâi a încărunţit
(zvonul nu a fost confirmat pentru că, vai
în oraşul acesta nu există tramvai)

***
un pictor a pictat o-’nmormântare:
un sicriu un popă şi trei bocitoare
pentru cortegiu n-a avut culori
(îl va reda în anii următori)
tablou’-a stat o vreme pe simeze
apoi a fost vândut unei stripteuze
(sau poate că i-a fost donat) -
de fericire popa s-a-’mbătat

***
o seară, un tren care nu va mai sosi
(nu a plecat şi nu va pleca în nicio zi)
o noapte cu stele mărunte
căzând de nicăieri spre niciunde
o umbră o şoaptă un zvon
un câine rătăcind pe un peron
de gară mică fără viitor -
cine-a băut o să mai bea alcool

***
a nins, o cioară se răsfaţă
pe câmpul alb edulcorat
iubito numai flori de gheaţă
am să-ţi întind pe pat
din candelabru stalactite
îţi picură pe sâni culori -
nuanţe vag introvertite
flori frânte veştede tumori

***
ea avea chipul longilin
şi gene lungi şi sânul plin
tăcea prelung vorbea puţin
şi suferea malign de spleen
eu eram tânăr şi virgin
(uşor naiv uşor calin)
şi o iubeam; ea - mai puţin:
cum beţivanul apa-n vin

***
la toamnă când se coc scoruşii
când viii povestesc cu duşii
când fierbe mustul-ametist
(ca-’n anteversul păşunist)
când se prefiră funigei
când noatenii-au uitat de miei
când sar cartofii din pământ -
la toamnă dar nu mai curând

***
numai noi iubeam surâsul fals al Giocondei
ochii ei numai pentru noi spuneau minciuni
eram tineri şi uşor farisei
şi încă mai credeam în minuni
(palimpsest între insomnie şi vise
ploaia zgârâie culorile ca un cuţit
ca un actor uitat în culise
între crini Dumnezeu a aţipit)