Poezii de Iulia Pațiu

1-
colectiv

potop de zvâcnete schimbă timpul
înăutru plânge și afară plânge anotimpul
suferințele curg usucă viul din mare
glas după glas se stinge-n livezi sub soare

pe cerul prins de durerea copleșitoare
prea multe brațe se despart în încleștare

potop de zvâcnete schimbă timpul
înăuntru plânge și afară plânge anotimpul

ochii pe rând se perindă colindă horoscopul
de la trup la trup ei simt tristețea simt nisipul
și pentru a nu știu câta oară pun o întrebare
fără suflu cum poate fi câmpia înfloritoare
potop de zvâcnete schimbă timpul


2-
cine a scris? cine a iubit?
mă uit la nimicul din prognostic
moartă pentru ieri nenăscută pentru mâine
în contul de azi rambursul pe-o felie de pâine

rateu jertfa din golul așezat în vitrine
dincolo de final e întregul numele de origine
cine a scris? cine a iubit?
mă uit la nimicul din prognostic

nu adună și nu scade pe cer farul e neclintit
doar uneori din soare preschimbă naufragiatul răsărit
ochiul în alt ochi ascuns de nepătruns cu pulsul în taine
delirul din respir lichefiată panică din clipele caudine
cine a scris? cine a iubit?

ps
cu drepturile femeii în spațiul liber
aprind la propriul meu mormânt o lumânare
și tac
în numele Tatălui Sfânt și-al Fiului şi-al Sfântului Duh
și ud cu lapte trandafirul de piatră
de la crucea din văzduh


3-
așa vrea Dumnezeu
El nu ne pedepsește El este iubire bucurie
nu se amestecă cu umbra desfrânată de fum
cu tristul întuneric obosit de ochiul dracului
dar cu sinceritate acea lumină în care scrie și sculptează
pentru sângele vărsat în săbii pierdut în spini vândut
cu durere pentru cealaltă viață se abandonează și
Iisus pe drumul faptei nerăbdător devine scut
pune baricadă cu mare înfrigurare pe carul de împrumut
să nu mai ia răul putere și-n fiecare piept
divinul
chiar și fără vrere
pentru că cel ce prin moarte strălucirea mi-o îngroapă
a mea scânteie n-o poate da altui corp s-o poarte

ps
tu femeie fiică a cetății din fecioară cu frumusețe trecătoare
din ochii tăi adapi cursul îngerilor din ginta cu altă înfățișare
rătăciți de-o lume falsă care din zestrea ta firavă
aduce nadă florilor peștilor poftă deșartă mântuirea în trup cu otravă

bărbatul din femeie cu natură de zeu efect posibil pe buza ei jilavă
rost gurii vorbește din cauză vorbește de îndurare vorbește liber de slavă
tu femeie fiică a cetății din fecioară cu frumusețe trecătoare
din ochii tăi adapi cursul îngerilor din ginta cu altă înfățișare

o altă femeie cu virtute fără concurență din splendoarea copleșitoare
să-n vie vrea cu cea care mai înainte din pruncie moare
și-ar vrea să dea viață făpturii aristocrată figură din lava concavă
să răpească vremii ce omul a luat inimii cu zăbavă
femeia fiică a cetății din fecioară cu frumusețe trecătoare


4-
liniile vieții destine sigilate clatină arborii
în același punct alchimic de unde pornesc spre punctele optice de vedere
energii plutitoare meditații imitații experiențe uneori ample
din lumina risipită de lumile răsturnate
sculptează grăbit sfințenia în celule și cute
sculptează între firesc și nefiresc nunțile metamorfozate
sculptează necuprinsul stării pe loc

gândul prea suplu mișcare tipărită sub piele
precum vinul cu timpul de reacție în substanța aditivă
catalizeaza situații noi catalizează situații vechi
cu aroganța frontului atmosferic sfidează zbaterea fără rost
și întoarce logica
gândirea din lumile concrete fruntăriile scoarței în unghiuri și catete
ruga de ieri
libertatea prelinsă-n semne
sângele grav erupt din duh și spirite
mimează tendințe rapide de recunoaștere
noi conexiuni în țărâna rece și fiere
până ce piere de trista apropiere

ps
când te gândești la mine
cea pentru care sunt imprimată sub tegument ca timbru
aruncă o privire
e ca și cum mă trezesc în vibrația catapetesmelor
și opresc religia albă
aruncă o privire
cu ochii aceștia măsor în pătrat timpul
pentru că sunt
inelul cosmic hoinar care învârte stele
și știu că sunt
cu demnitatea celui ce spre moarte merge