Poezii de Ioan Romeo Roşiianu

Scrisoare despre Cosmandin şi Ana Foca

 

Iubito astăzi e ziua în care lui Dumnezeu i se face mereu milă de sufletul meu

în tinda bisericii joase bucata de prescură mă-ndestulează goneşte gândul rău şi tristeţea din inima mea

e ziua în care romanii străvechi se închinau lui Apollo iubito

e ziua în care geţii cei mândri trăiau sub semnul Cosmandinului şi-a Anei Foca

două popoare din două colţuri opuse de lume vorbeau aceeaşi limbă şi aveau credinţe asemănătoare atunci

la fel şi noi Iubita mea din două colţuri diferite de viaţă am făcut punte între sufletele noastre la marginea lumii.

 

(Mai ştii că-n luna aceasta Iuliu Cezar a introdus anul solar egiptean în locul celui tributar fazelor lunii?)

 

Aşa a fost Iubito când bătrânii sărbătoreau focul şi soarele, spicele coapte şi secerişul greoi

e ziua când Racul dă înapoi ca-n zilele de după Solstiţiu

e ziua Leului cu coamă de aur şi suflet măreţ când nimeni nu-i ştie tristeţea de-a fi şi starea de gol

Sântilie se preumblă şi astăzi pe cer cu trăsura de foc sufletul meu merge pe jos prin arşiţa mare şi multă

caiii lui înaripaţi ridică praful până la ceruri şi-n plămânii mei obosiţi de atâtea respiraţii inutile creşte moartea pe nesimţite

nici măcar dracii trăsniţi de el cu fulgere de bici nu-mi vindecă inima rănită iubita mea

este o vreme de foc dar în ochiul şi-n sufletul meu s-a instaurat ploaia măruntă şi deasă.

 

(Mai ştii că ţi-am zis că la fiece început de iulie bunica aduna de pe câmpuri leacuri de lună şi viaţă în zori?)

 

Aşa a fost Iubito-n vechimea în care Biserica a contopit tradiţiile străvechi în datinile ei

când din doctorii vindecători fără arginţi Cosma şi Damian au făcut Cosmandinul acesta străvechi

aşa a fost Iubito şi credinţa vechilor geţi curge şi azi prin venele mele bătrâne de viaţă

numai tu ai venit şi-ai trezit în mine pentru o vreme şi-o vreme plăcerea durută de viaţă

când ai plecat m-ai lăsat blestemat de Ana Foca pentru că-n sufletul meu nu încolţise pe atunci stiinţa de-a fi

am lucrat atunci şi din ziua aceea îmi merg toate pe dos

la plecarea ta mi-ai incendiat amintirile mi-au călcat în picioare simţirile

pe obrazul ars de soare lacrima a brăzdat pielea şi-n pulberea groasă un crater de jale a fost.

Scrisoare despre facerea lumii şi Dumnezeul iubirii

 

Iubito primul om apărut pe pământ nu s-a transformat din maimuţă spune sufletul meu

Dumnezeu l-a făcut pe om când era trist de aia femeia a ieşit mai frumoasă din coasta lui

abia după ce a făcut femeia Dumnezeu a fost mulţumit şi fericit de rodul mâinilor lui

la fel am fost şi eu Iubito când am memorat în palmele transpirate şi goale formele trupului tău

memoria sufletului meu a accesat memoria facerii noastre din lut

a fost ca atunci cand în prundul pârâului de munte făceam metereze pentru oprit ploaia

nimeni nu ştia jocul nostru cu vântul când ne ascundeam printre crengi să nu ne vadă soarele

mereu m-am opus Iubito ştii bine inima mea n-a fost niciodată pasăre de colivie

mereu am răscolit munţii căutând plaja mării, mereu în nisipul spălat de valuri căutam tihna pădurii

mereu în privirile tale am căutat vederea de început Iubito când Dumnezeu s-a aplecat asupra ta şi te-a făcut.

 

(Mai ştii când te-am rugat în genunchi să-mi faci loc în liniştea ta?)

 

Aşa a fost Iubito când Dumnezeu a început să treacă mătănii prin inima mea goală

ai apărut tu cu mătăsuri de ceaţă pe umeri şi iluzii de haine pe trup

te-ai înfipt ca un hanger până la prăsele în privirea mea şi am orbit de atâta lumină atunci

s-a făcut de zi apoi s-a făcut de noapte şi în tumultul clipelor scurse minutarul n-a mai ţinut ritmul cu bătăile inimii rănite

ceasul vechi Iubito tăcea la fel şi amintirea tatălui prea devreme dus într-o lume numai a celor mai drepţi

eu stau strâmb Iubito şi măsor cu priviri drepte depărtarea de tine şi lume şi viaţă

şi-ţi spun că un copac care cade-n pădure face mai mult zgomot decât toată pădurea ce creşte zicea cineva

şi-ţi spun Iubito că lumina face loc întunericului aşa cum în patul gol îţi fac tot locul din lume şi viaţă.

 

(Mai ştii când la marginea de răsărit a pântecului tău a început să încolţească iubirea noastră?)

 

Aşa a fost Iubito când în răscrucea zilei căutam urmele şterse pe caldarâmul crăpat

când de atâta cer limpede Dumnezeu nu se mai putea ascunde după niciun nor

atunci am văzut lumina şi viaţa Iubito şi-n inima mea a crescut dintr-o dată speranţa

a fost ca la-nceputul lumii apoi Dumnezeu i-a gonit pe pîmânt pe îngerii păcătoşi

dintr-o dată n-am mai fost singuri Iubito pentru că-ntre noi şi sufletele noastre a crescut mai rău ca durerea îndoiala.

Scrisoare despre Pricop şi ziua în care s-a înecat Luna

 

Iubito astăzi e ziua în care te-am văzut cândva prima dată

atunci în ochii mei lumina a tresărit exponenţial cu tensiunea din vene şi speranţa din gând

în trupul meu s-a înşurubat dorinţa când te-am atins prima dată pe mâna stângă

Duminica e ziua care nu se uită niciodată Iubita mea

de atunci şi până acum e ziua în care Dumnezeu stă cu sufletul lumii la Cina de taină

când până şi din întunericul întunericului rămâne numai lumina la vedere

e ziua în care vocea răguşită a preotului bătrân sfredeleşte minţi şi simţiri

dar azi e ziua în care s-a înecat Luna Iubita mea e Pricopul străvechi

divinitatea agrară de care au auzit strămăşii noştri înainte de venirea Apostolului Andrei în Dobrogea veche

la o mare veche într-o vreme veche el a vorbit lumii vechi despre o lume şi-o ordine nouă

când am fost în peştera lui joasă mi s-a făcut frig în biserica de piatră

din uşa grotei Pricopul ce veghea la coacerea grânelor şi la binele strămoşilor noştri îmi făcea cu mâna

mi-a luat copilul pe genunchi şi-n părul lui a împletit coşiţe de viaţă şi rod.

 

(Mai ştii când ţi-am zis că în Rai trăiau oamenii reptilă şi că abia după blestemul lui Dumnezeu Şarpele s-a târât pe pământ?)

 

Aşa a fost Iubito când am întâlnit Pricopul la Grota Sfântului Andrei

el îi certa pe cei ce nu-i respectau ziua şi vrerea şi trimitea pe holdele lor incendii şi piatră de gheaţă din cer

ciudat era Iubito că romanii îl sărbătoreau atunci pe zeul Consus Iubita mea

ca şi Pricopul geto – dacilor noştri Consus păzea semănăturile să dea rod

zeul pământului şi al agriculturii nu a fost prietenul lui Dumnezeu Iubita mea plină de rod în simţire şi sânge

El l-a pus pe Pricop să topească puntea de ceară pe care mergea Luna-nspre Soare, ca să-i fie mireasă

de atunci şi până acum teama s-a cuibărit în trupul nostru

de atunci şi până cum în această zi tace cucu-n Hunedoara Iubita mea

în Bucovina e Ziua Lupului ziua în care lupul îşi poate schimba înfăţişarea

aşa cum te-ai îmbrăcat tu de frumos pentru întâlnirea la care n-am mai venit niciodată.

 

(Mai ştii când ţi-am spus că şi bătrânii noştri atingeau cerul cu mâna când se iubeau?)

 

Aşa a fost atunci Iubito aşa e şi acum în ziua în care moţii ţin Pricopul de teama vânturilor rele din nord

Pricop păzeşte şi azi cânepa dobrogenilor şi oltenii-l cinstesc pentru că le aduce ploaia dorită Iubita mea

astăzi n-am lucrat nimic de teamă să nu-mi incendieze şura pe care sufletul meu n-o mai are deja

n-am cusut că să nu mă înţep şi sângele zeului să nu treacă de la el până-n vintrele mele bătrâne cumva

sângele meu nu e bun iubita mea ştii bine e prea multă iubire durere şi tristeţe ascunsă de vremuri în el.

 

Scrisoare despre frunze cazute şi Dumnezeu

 

IUBITO, azi am mers prin parcul din marginea oraşului şi mă visam desculţ prin liniştea grea

mă apşsa gândul că strivesc frunze şi că nimeni şi nimic nu mi-a dat voie să rănesc iarba

am învolburat frunze căzute şi-am strâns ghindă şi jir pentru amintiri şi trăiri

mă visam desculţ prin iarba tunsă scurt te ţineam de mână şi speram să alergăm printre norii joşi

of, Doamne, aveam senzaţia că dacă sar un pic pot să-i ating cu mâna şi să-ţi strecor unul în suflet.

 

(Mai ştii când ţi-am zis că Dumnezeu se ascunde în lucruri mărunte şi că măreţia lumii nu înseamnă nimic?!)

 

aşa a fost şi cu noi când am străbătut aleile întortocheate când oameni străini se minunau de liniştea noastră

poate simţeau din priviri nostalgia din trăiri iubirea şi din lumina simţirea

şi se pogora cerul, Iubito, şi fotografi nu erau să vadă cum te transformai în inger în ochii mei

cum îţi creşteau aripi de viaţă pe umeri cum îţi inflorea în colţul gurii un zâmbet.

 

(Mai ştii când ţi-am spus că Dumnezeu până şi-n frunzele uscate se-ascunde atunci când le mângaiem şi le punem în carte?!)

 

Am ridicat priviri înspre ceruri şi de printre norii blânzi Dumnezeu ne făcea cu mâna

era modul în care ne mulţumea El pentru că-n dimineaţa în care alţii îşi beau cafeaua noi aprindeam lumânări la bisericuţa din colţ

era semn de lumină şi-un cântec ceresc se strecura printre frunze odată cu vântul hain

oameni străini ne priveau fericirea cu ochi hulpavi

oameni străini ne-ar fi numărat pe degete surâsul şi zarea

de parcă am fi luat de la ei împrumut nisipul clepsidrei aşa ne trăgea de mânecă timpul grăbit.

 

(Mai stii când te-am mangaiat pe coapsele calde că să-mi pot termina poemul infrigurat?!)

 

aşa a fost Iubito în parcul de la marginea orasului când eram inconjurati de oameni şi linisti

dar a fost infinit mai frumos în odaia în care am fost inconjurati de tablouri şi carti.

 

 

Scrisoare despre morţi şi vii

 

IUBITO, se facuse seară deja seară când ai simţit că zapada era mai grea decât visul

ştiai că nobletea ta e de femeie uşoară şi pentru asta acuzai mereu norii

mereu murdăreai dimineaţa cu amintiri şi nu ştiai că ziua frumoasă începe cu zâmbet

mereu dădeai cu pietre-n copacii pătaţi de noroi şi de lacrima lumii nu-i păsa trăirilor tale

era către zori şi zorii-şi faceau de treabă, Iubito, era a blestem ceasul acela

în ghete noi se plimbau norii pe cerul îngust al zilei trecute degeaba

în ghete noi picioarele tale stăteau degeaba că degeaba ai trecut printre simţămintele mele.

 

(Mai ştii că s-a facut seară şi apoi o dimineaţă şi apoi s-a spart clepsidra şi n-am mai stiut cât e ceasul în zi?)

 

Era frumos, Iubito, aşa de frumos era când bătea ceasul în cumpăna zilei aşa era

era ca şi cum s-ar fi făcut cât ziua noaptea adâncă şi cât noaptea dimineaţa zilei

era, Iubito, câte ceva din nimic şi din câte ceva se năştea nimicul mai mare mereu

aşa era şi nimeni nu ştia de ce stă vântul în loc ca trecerea noastra prin frunze

da, aşa era, Iubito, şi nici măcar noi nu ştiam de ce stă şi ea în buza-nserării pustii.

 

(Mai ştii ce frumos ne-a îmbrăţişat atunci luna la capătul lumii în noaptea adâncă-nspre zori?)

 

Aşa a fost, Iubito, în seara rece când desenam în aerul rece cu respiraţia cuvintelor pline de sens

erau goale privirile şi mirosea deja a depărtare-ntre noi deşi eram aproape aproape

eram trişti, Iubito, în spatele zâmbetului tâmp din mijlocul vieţii

eram goi, Iubito, cu haine groase pe noi

pe sub ele eram goi, iubito, ca atunci când dragostea ne-a copleşit pe-amândoi

eram vii, Iubito, dar miroseam deja a mormânt şi a humă-ngheţată vremelnic

eram morţi în propriile vieţi şi semănam cu insectarele copilăriei

tu erai un fluture de noapte eu poate o pasăre de zi mai eram.

 

 

Scrisoare despre o predică cu demoni şi sfinţi

 

IUBITO, preotul cărunt când a ţinut predica-n biserica joasă s-a făcut linişte adâncă

aşa creştea tăcerea atunci ca feţii frumoşi în basmele şi-n poveştile copilăriei cu îngeri aninaţi de tavan

aşa cobora tihna peste cei prezenţi de parcăă Dumnezu strivea turla şi vântul răvăşea suflete pribege

stăteam înăuntru şi era cald faţă de moina de afară şi era cald dar ce frig îmi era în inima goală

stăteai în faţa mea şi-ţi simţeam respiraţia sufletului în ceafă

îţi vedeam zulufii rebeli şi mă trăgeau în jos amintirile

aşa mi-am coborât privirile rănite şi-n covorul de iută am văzut paşii noştri când ţi-am jurat iubire.

 

(Mai ştii când am ascuns prescura sfinţită în şerveţelul cu care ţi-ai şters lacrimile?)

 

aşa a fost atunci şi nu ştiam dacă mă arde prescura sfinţită sau lacrima ta în palma stângă

aşa a fost, Iubito, când ţi-am dăruit flori în biserica încă plină de oameni grăbiţi

preotul vorbise de bine şi  de rău de îngeri şi sfinti de pofte trupeşti şi de răutate puiuţ

peste sufletul meu cuvintele cădeau mai greu ca ploaia de toamnă

era şi rece şi trist şi mă dureau amintirile toate de parcă mi s-ar fi întors din mormânt vieţuiri anterioare

aşa a fost atunci când mi-ai cerut să plec de lângă tine după ce mă îmbrăţisaseşi întâi în tinda bisericii joase.

 

(Mai ştii că atunci când m-ai văzut gol prima dată pe sufletul meu scria adjudecat?)

 

aşa a fost atunci în duminica aceea în care norii grei acopereau şi cerul şi inimile noastre triste şi goale

aşa a fost şi nimeni nu ne-a fost martor la cina de taină

am fost noi doi sufletele noastre trupurile noastre inimile noastre gândurile noastre speranţele noastre şi-atât

dar pentru că n-a mai fost a 13 – a persoană n-a mai avut cine să ne vândă atunci

şi ne-am vândut noi singuri, de bună voie şi nesiliţi de nimeni.

 

Scrisoare despre o vrăjitoare urâtă şi-un destin îndelungat

 

IUBITO, mai ţii minte ce urâtă era ghicitoarea aia care ne-a dat în cărţi şi ne-a citit viitorul

sau poate era frumoasă, Iubito, însă eu nu mai aveam ochi decât pentru tine şi inima ta

sau poate ne ştia prea bine sufletele de s-a prăbusit atât de adânc în cuvinte

tu traduceai că dintr-o limbă străină povestea trecerii noastre prin lume

aveam senzaţia că-mi filtrezi amintirile şi că-mi scoţi la mezat viitorul

cu hangerul în mâini pentru despicat dimineaţa şi norii.

 

 (Mai ştii că ţi-am zis că te-aş iubi mai mult dacă ţi-ai nemuri surâsul pe chip?!)

 

şi-acum văd mâinile ghicitoarei învârtind şi întinzând cărţile înşirând cuvinte şi-o poveste de viaţă

aveam senzaţia că deşi era amiază mi se făcea frig în singura viaţă avută

aveam senzaţia că nu-mi spui tot de teamă să nu mă ucidă fericirea sau să mă rănească durerea

aveam senzaţia că desparte apele de nisip şi secunda de ziuă

avea senzaţia că ghicitoarea străină mă citea ca pe o carte deschisă.

 

(Mai ştii când testosteronul cuvintelor m-a făcut să-ţi recit poezii o noapte întreagă?!)

 

Aşa este, Iubito, ghicitoarea străină ştia povestea trecerii mele prin lume

m-a întristat că n-ajungeau cuvintele răscolitoare direct la mine

aveam senzaţia că nu-mi spui tot că-mi ascunzi adevărul lumina

aveam senzaţia că orbecăiesc printr-o lume barbară că numai Dumnezeu mă mai poate salva de-ntunericul ce stătea la pândă, Iubito.

 

(Mai ştii când am gătit amintiri la flacăra joasă şi când mi-am prăjit din greşeală umbra sufletului?!)

 

Aşa a fost atunci, Iubito, ghicitoarea ştia ceva ce eu nu ştiam

îmi ştia visele aspiraţiile şi dorul ştia ce-mi doresc în unica viaţă avută

ştia, Iubito, că vreau să mor cu capul pe umarul tău respirând parfum de lavandă şi viaţă.