Poezii de Ioan Voicu

baladă

 

Ce pot să ştiu, mă chinuie tristeţea

de ce mai stau pe piatră, dus de gând

şi-mi învârtesc în lume tinereţea

ca pe-o plăcere stinsă, fumegând

vreau să-nţelegi de ce mă duc cântând

prin iarba aceea cu miros de ciudă

şi de cu umbra mă-veselesc

în tăcuta noapte muribundă

şi mai greu mă aflu şi mai vânt

bucuria poate să-aştepte

aş urca şi-aş coborî pe rând

toate aceste, nesfârşite trepte.

 

balada trăită

 

şi iar sunt tânăr nu mă îndoiesc

oricărei şoapte nu mă pot abţine

supus în blânda celei ce-o iubesc

şi prea plecat în suferinţi străine

atât cât pot mă înconjor cu dor

mă simt aicea între ea şi vis

şi mai tăcut sunt fără ca să mor

într-un fel anume, m-am închis

atunci mă-ntrec şi mai rău şi bun

şi înalţ la ochii tăi suspine

sunt mai tânăr şi mai sunt nebun

şi nu pot trăi fără de tine…

 

 

baladă judecată

 

Doamne, ce-au făcut cu mine

de mă-ntorc printre suspine

şi mai stau cu umbra-n mână

sunt sau nu mai sunt de vină…

ce-am făcut cu acele zile

care au fost atât de pline

şi ne-au mai ţinut în viaţă

când eu nu eram de faţă…

ce-am făcut cu acele nopţi

care le pierdeam la porţi

cu sau fără nici o vină

ce-am făcut, n-aveam lumină

Doamne, las o strungă deasă

să fiu judecat la masă

şi la marginea aceea

să mă judece femeia

Doamne, ce-am făcut cu mine

de mă judeci strâmb pe mine.

 

 

mereu baladă

 

mereu mai este loc de-o viaţă

o clipă care mai rămâne

să pot întoarce o durere

în bucuriile de mâine

mereu mai este loc de-o casă

mereu mai este loc de-un dor

e vrerea care mă apasă

să treacă poate mai uşor

mereu mai este câte o lume

mereu mai este câte o zi

ne vom întoarce, ştiu anume

acolo unde vom trăi

mereu mă voi întoarce, ştiu

în locul căutat de mine

mai este un loc, aşa târziu

în sufletul plecat la tine…

 

 

balada frunzei galbene

 

am uitat de dragul frunzei

 să mă-ngălbenesc.

şi cu greu m-am desprins de copacul

acela.

tu m-ai putea ajuta

de dragul uitării

istoria aceasta grea

cum c-am rămas lângă copacul acela

 cu frunze galbene

e soarta mea cu ochii închişi

 şi-ngălbeniţi de tisteţe…

 

 

 

balada cufundării

 

mă cufund aşa deodată

într-o lacrimă curată

nopţile îmi bat în tâmplă

şi nu ştiu ce se întâmplă

de durere, cad pe unde

viaţa nu mi-o pot ascunde

şi mai bat la poarta-nchisă

cu durerea interzisă

dar degeaba iar mă pierd

şi nu ştiu ce să mai cred

mă cufund tot mai adânc

şi nu ştiu dacă mai sunt…

 

baladă simţită

 

azi mă simt fără-ndoială

fără neam, iubită mamă

mă cutremur de tristeţe

nimeni nu mai dă bineţe

la stejarul lângă casă

a rămas aceeaşi masă

şi de-atâta violenţă

nu mă bucur de-o speranţă

azi mă simt stingher şi greu

fără ca să mai fiu eu…

 

 

baladă nesiguranţei

 

să nu mă duc, să nu mai viu

în lumea asta, să mă-chin

şi nici nu mă aplec sfios

pe drumul nopţii în sus şi-n jos

şi dacă voi cădea senin

să nu mă îngrădiţi cu spin

şi cel mai greu, să nu mă daţi

pe un pumn de iarbă mă lăsaţi

apoi mă legănaţi cu vânt

şi să mă-ntoarceţi pe pământ

şi mult mai rău la o adică

să-mi puneţi frâu, să-mi puneţi frică

şi dacă voi cădea uşor

pe perna ierbii aş vrea să mor

că nu e loc să stau şi e greu

în cercul lumii nu sunt eu

dar încă odată mai suspin

nici nu mă plec, nici nu mă-nchin

şi Doamne dacă într-o zi

voi fi pustiu şi nu voi şti

să-mi dai o frunză să mă duc

pe lâng-o margine de nuc

acolo m-aş simţi frumos

şi mult mai tânăr, mai sfios

dar şi nesigur şi uitat

în colţ de lume-nprăştiat

 

 

baladă netemătoare

 

de-aş trăi până la cer

nu m-aş teme de mister

mi-aş îngădui să mor

pe o pernă de nor

mângâiat de-acea lumină

şi de şarpele de vină

de-aş trăi până la tine

nu mi-ar fi frică de mine

nici de strungile din deal

nici de frunzele de alean

numai să trăiesc o clipă

cu o bucurie mică

m-aş desface într-o boare

aşi pleca la fiecare

de-aş trăi până la noapte

nimeni nu ne-ar mai desparte.

 

baladă de iubire

 

privirea ta tresare iară

şi de dorinţă şi de vară

m-am încălzit cu dorul tău

cu firul ierbilor mereu

gândul la tine, mă uimeşte

când peste mine totul creşte

culegător de iarbă, iar

iubita mea, ce foc şi pară!

 

baladă temătoare

 

de ce mă tem, tot n-am scăpat

îmi este drumul un păcat

pe care l-aş dori uitat

dar nu se poate, nu se uită

nici o greşeală începută

mai mult, te duce fără să ştii

prin strungile acelea vii

atât de tânăr vrei să fii

dar iar mă tem de acea cădere

reumplută cu un pahar de rele

de ce nu mă tem, nu voi scăpa

mi-ajunge doar şi lacrima

şi pustiindu-mi patima…

 

 

baladă cutremurătoare

 

de unde-n mine atâta chin

şi-atâta ură şi pelin

că n-am fost niciodată salbă

doar un culegător de iarbă

pe unde calc, nu e lumină

doar întunericul de vină

şi mă cutremur printre voi

cu temătoarele nevoi…

de unde-n mine, atâta dor

încât mă urc, aşa cum vor

toţi cei care mă latră des

dar lasă, iară-şi eu voi fi

şi toate le voi făptui.

 

 

baladă de iubire

 

între tine şi-ntre mine

două nopţi şi două zile

şi-o iubire cât un munte

şi un dor care nu minte

iar mai mult, mai las odată

să te cuprind laolaltă

lângă pieptul meu rotund

să te strâng pân’ te ajung

între mine şi-ntre tine

cel mai tandru drum din lume.

 

 

baladă nopţii

 

noaptea asta m-a închis în casă

nu mă plec, durerea mă apasă

că nu ştiu cum lumea mă-nvrăjbeşte iar

chipul meu se-ntoarce, a nu ştiu câta oară

ochii mei sunt umbre pe un covor de stele

şi mai cată încă printre atâtea rele

numai eu umilul mă mai las plecat

de mă dor prin colţuri amintiri de sat

noaptea asta iar mă-nlăcrimează

am fost tânăr, doamne, cu privirea trează

dar azi nu mă tulbură să mă-ntristeaz

joc pe masa nopţii, tristul titirez

şi mai fac lumină, să mai stea cu mine

chiar dacă o noapte, pe ascuns mă ţine

însă nu-mi fac griji, nici nu mă îndoiesc

azi mai mult mă bucur şi mai mult trăiesc

 

 

baladă cercului rotund

 

stau în cercul meu rotund

mai statornic, mai profund

şi mă rog pe chip uitat

să mă ierţi dac-am plecat

cu oglinda vieţii-n mână

să nu ştiu de ce-s de vină

am plecat şi nu mai ştiu

nici de lume, nici de viu

nici de tine, nici de mine

să nu ştiu, nici rău, nici bine

stau în cercul meu rotund

mai statornic, mai profund