Poezii de Ion Toma Ionescu

cocon de umbră

străzi sunt
cuvintele…
răsfirate
foșnesc
atingând briza

îmi vin în minte
tot felul…

tălpile goale
abia de învaţă
sǎ lipăie
și eu strivesc
sânii
cu dinţii
de lapte…

cu mâna la gură
mama
încremeneşte mută
într-un cocon
de umbră


luna de ceară

încercănat
gândul
ca o implozie

urletul alb
al himerei
îmi dă târcoale

greieri
sfredelesc
sângele meu

boncăneşte
cerbul zeu
șchiopătând

ora precum
ghinda
cade în iarbă

captiv între pietre
păstrăvul
subţiază

luna de ceară
taie noaptea
în două


ce mai biserică

ce mai biserică
mi-am construit
cu turla între dealuri
îngenuncheate
de ploi

tot mai rar
în clopotniţă
foșnește
dumnezeu

trosnesc
căpriorii
și eu…


coverga bunicului

îşi împletise
coverga
din crengi
cu vedere la luncă
unde vălimărencele
se scăldau
hârjonindu-se neruşinat
direct în ochii lucind
ai bunicului

şmecher bătrânul
strămutase
în cer râul rostogolindu-l
în coasta covergii
să-i fie aproape
la udat grădina
cu răsaduri
de stele
în nopţile lungi

toată vara
vălimărencele
reveneau la scăldat
pe albia veche
strecurând drăcoaicele
razele printre gene
și savurând minunea
mângâierii
pe coapse şi sâni


ţapinarii cerului

primenesc vorbele
rugăciunii…
sub piele
diluviul mă strânge
precum coaja
unui copac

dacă spinarea fulgerului
ar fi fost ursită
să spargă cercul de nori
poate că ploaia
n-ar fi rămas
nesfârşită…

doi câte doi perechi
urcăm pe corabie
mireasmă de sare trece
peste bordul înalt
năpădeşte
precum iarba

înşiraţi pe zare
îngeri ţapinari
în convoi prelung
cară cu plutele
tulpini
de stejari

doar în cer
a rămas pământ
pe un vârf de munte
un platou
cu pădure
de cruci

singuri peştii
uitaţi în adânc
tăcuţii peşti tresar
năluci în ecoul
loviturilor
de secure


in nuce

un strat gros
de brumă
se cerne
peste oasele
mele de humă…

degete dezghiocate
de unghii
au scăpat pe jos
rărunchii
complicatului puzzle

sigur aş putea
risipi pe planşetă
pajişti verzi şi pot grăbi
licitaţia cu
fluturi târzii

numai că totul
ar aduce cu un viol
s-ar clătina
somnul domol
al pietrelor

sus în înalt
peste faguri de stele
îngerii toarnă
asfalt
proaspăt


lupta cu umbra
            se dedică poetei magda grigore

eu şi umbra mea
am decis să rămânem pereche
cât timp parcurgem
pe firul apei
drumul în peşteră

(e o alegere prestabilită
singura
numai că optând
în libertatea deplină a deciziei
l-am stârnit pe dumnezeu
liberul arbitru
ce stă între noi
cu privirea oarbă şi imparţială
cumpănind apele)

ne sprijinim unul pe celălalt
în întuneric acum
ea stă cuibărită ca un ghem al fricii
în mine
încărcându-mă cu ioni negativi q
şi pompând neîntrerupt
prin cele 12 meridiane
…o uzină electrică
în vârf de sarcină
irizând scheletele
albe fosforescente
…stalactitele timpului
stâlpi fragili
de susţinere

la capătul drumului
pe dedesubt
în lumină
sprinţară ca o veveriţă
umbra sare înaintea mea
şi în jurul meu
ţopăie aruncându-mi
priviri protectoare
călcând uşor furnicile
şi nisipul

şi se hlizeşte mirată
de puţinul ascunziş
care mă încape
în nămiaza arşiţei


virus

rămâne aerul
atârnat de inele
precum căldări cu mortar
balansând pe schele

nu mai pui bază
pe scripeţi
şi nici pe poduri
apele sunt dezlegate în noduri

şi-n clorofilă verdele
dansează eteric
precum balerinele
pe muntele sferic

golit de ziuă
cerul în noapte
zdrobeşte-n piuă
stelele coapte
gold gold
gol pustiu
spiritul apusenilor
apriori târziu

în mireasă dospeşte
un viitor criminal
sămânţa virusului
colcăie într-un portal

îmi ies din mire
dumnezeu ipocrit
îmi dă de ştire
că n-am murit


semn de carte

viaţa e
dinaintea mea
lunecând în nisipul albastru
al ierbii
om de vânt
fără chip
crescut din trup

efigie
în care timpul
a nivelat
reliefurile

filă de carte
scrisă de înger
împingând roua
în hieroglife suspendate
şi înflorind aerul
precum coarnele unui cerb

la capătul zilei
noaptea muşcă din carne
literele se întorc
împletind pe trup
o cămaşă de zale
sufletul flacără
se zbate în colivie

nevăzută ca o floretă
pasarea ceții
punctează-n asalt
tuşe cu trandafiri galbeni

porthartul cu dragoste
                 prietenei mele albastre claudia duminică

ţin în porthart
o bucată de asfalt rulată fin
covoraşul meu fermecat
cât un petec de cer senin

mi l-a dat zâna
odată cu creta
(creta aia superdotată
prindea culoare după gând)

pe covoraşul întins
înşirase şotronul
şi fără griji ţopăia
urzind razele

m-a învăţat să desenez
în jurul gleznelor
am trasat cu albastru
conturul unui lac

apele s-au ridicat în genunchi
atunci am desenat o insulă
insula s-a rotit împrejur
risipindu-se într-un norişor verde

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele

m-a prins de încheietura mâinii
şi cu degetele mele răsfirate ca nişte petale
a nisipit praful de cretă
curcubeu între sâni

râdea tot timpul
m-a pus să închid ochii
şi mi-a desluşit
învelişul de taină al culorilor

n-am mai deschis porthartul
nu mai ştiu dacă
funcţionează vraja



nord de stea

recunoşti că ţi-am spus fiule
să bei apă doar din fântâna
pe care-o cunoşti
altfel s-ar pierde-n nisip
umbra ta verde
precum coaja de nuci
într-un răboj fără chip

nu ne e dat să murim
de mai multe ori
nu știm ce-am face
cu mai multe vieţi
transhumăm lerui-ler
cu pădurea de cruci dinapoi
și-nainte cu pădurea din cer

când va bate clopotul în dungă
ai să simţi tropotul cailor
însoţind paşii tăi clătinaţi
treci o singură dată prin strungă
ei toţi se vor strânge bărbaţi
de pe văile lor pe valea ta
tu cu fiul tǎu crud de mânǎ
vei desluși în fântânǎ
nordul de stea


patru călăreţi

sunt steaguri
pe fundalul imaginii
patru călăreţi porniţi spre nord
îşi scutură colbul
în colţul paginii…

coborâţi din şa
clatină umbra unui copac
întinsă ca o apă stătută
de atâta mers
le-au încolţit unghiile

scormonesc locul
în iarba uscată
dacă au norocul
sub cazma va ţâșni izvod
şi zăresc în oglindă
cele patru zâne
dansând în aburi

au feţele acoperite
cu maramă şi pe umeri
aripi de fluture
corpurile lor se scriu litere albe
îşi fac vânt şi se despletesc
de parcă ar fi
ierburi vii

ritmul devine mecanic
trompeta cade ca o secure
sprijinită de aer
se izbeşte de copacul
ce rămâne drept –
cu noaptea prăvălită
peste tot


nordul de salcie

înflorise salcia
la margine de drum
crenguţele atârnau subţiri
snopi de lumină
cu flori galbene și
frunzuliţe verzi
precum cuvintele
într-un poem

dimineaţă creștinii
au trecut la biserică
și mă tem au tăiat
câte-un mănunchi
de stâlpări
sǎ împletească
din ele coroniţele
pentru icoane

azi aș fi vrut
să-ţi împletesc coroniţa
dintr-un poem
când te uitai în oglindă
dar peste umărul tău
m-am zărit
ca un trunchi
de salcie…

prinţesa nordică

cu mersul tău de prinţesă nordică
te-am zărit într-o carte cu litere de iarbă
amândoi pe insulă
alergând desculţă şi potrivind
într-un puzzle cuvintele

atât de caldă vânt învăluit în
parfumul florilor de cicoare
pielea ta albă
îmi încreţise degetele
nu te puteam atinge
de carne vie
te puteam respira risipindu-mă în aer
şi luminându-mă de respiraţia ta
te puteam înota arcuind braţele curajoase
deasupra valurilor...

mă regăseam eşuat în ţărm
un timp sunetul mării
mă însoţea din cochilii
ecou nevăzut


pescărușul

traversat de cântecul tău
cum marea de un frison continuu...
tu ieşi din spumă printre piruete
lunecând în ceaţa subţire
şi intrându-mi în gură
şi-n ochi…

singur pe faleză
sărat de tine te simt prin toţi porii
pescăruş ce mă sfâşie
cu sunetul acela ciudat şi trist

clipele sparg
nimic nu mai are întinderea corectă
o maşină se striveşte de pod
mă arunc pe spate spre valuri
plutesc în aer nu ştiu dacă
voi reuşi să ating apa
arcul buzelor tale
marginea lumii
de care mi-am agăţat respiraţia…


nord de animal

acea înfăşurare de linii
curgere de ape
coapsele întinse
pe nisipul plajei
sunetul baritonal
al saxofonului
agăţat de statueta
de jad imperial
ce dansează
şi lustra
clătinându-se
fluture orb...

ţipă aerul corb bătrân
fericirea e
animalul de pradă
care pândeşte
dar nu te-atinge
să nu-i simţi
ghearele


nord de strigoi

azi-noapte te-am văzut goală
între oglinzi
apele lor te încolăciseră ca două
pârâuri gemene de munte

se repezeau pe curmătură
între muncele rotunjite
de dogoarea verii
săreau stropi

abia de zăream
două mure
așezate simetric
în calea sălbăticiunilor

ochii mei doi
tocmai învăţaseră
să urle ca
puii de lup

spre dimineaţă
ai deschis fereastra
afară bântuiau strigoi
și crăpau pietrele în ger

grâul încolţise pe
pervaz și funia
de usturoi
atârna de cer


peisaj marin

în fereastra deschisă
cuvintele se scriu direct în mare
pe decupajul albastru
care se adânceşte sau se întinde
nici urmă de valuri
vântul îşi face cuib
potolind pe strune o muzică
ce se deschide în lumină
cum dimineţii
lanul de floarea soarelui

trupul de abanos al femeii
eliberat de mângâieri prelungi
iese din raze
şi tresare când razele
se transformă în lacrimi
şi cad în mare
se arcuieşte negresa
ca o stafie dispărând în adânc
după un timp
o zăresc despicând apa sărată
cu un crab pe sân…


cireșul de mai târziu

te-am aşteptat
cum aștepţi sǎ se coacă
cireşele de mai târziu iubito
şi iată că s-a-ntâmplat minunea
cireşul alergând pe scări
doldora de cireşe a urcat
la mine în garsonieră
n-am decât să mă urc în cireş
să simt în cerul gurii
dulceaţa fructelor...

ştii cum sunt eu acum...
îţi poţi închipui…
stau şi mă-ntreb ca prostul
privind în tavan
îndoit de picioare
ăle mai demenţiale
cireșe…


nordul poeţilor

poeţii au picioarele în catalige
să spargă cu fruntea norii
înaintea lor îngerii pe schiuri
le deschid drumul
precum salvatorii

ce e cu picioroangele
alea cu crăcană… se mirară îngerii
nici nu au aripi pe spate
sunt ciudaţi poeţii
şi cangele
ce le ţin picioarele legate
le-au făcut rană…

ei continuă să înainteze
în echilibru în marea nordului
pe stăvilarul de la afsluitdijk
măsurând iambii sau
numărând oile
pe partea de dig dinspre den oever
şi spărgând cu fruntea
piatra norilor
piatră sfărâmată frământată
împletită cu nuiele de răchită
şi călcată în picioroange
nopţi şi zile
peste inimi şi peste gange
în burta monstrului

cândva un extraplanetar
desigur boem
va călca nesigur peste stăvilar
minunându-se de poem


nor de cuvinte

stol de păsări
nor de cuvinte
se ţine scai după mine
de el nu mă pot pierde
mă bântuie...

în urechi zumzetul de licheni
a împânzit locul
râie a nordului
doar gândurile avioane de hârtie
ies din hartă

am sentimentul
că trag în năvod
un banc de pești adormiţi
către marea moartă

sarea lucește stins
pe braţele
tot mai obosite
în buricele degetelor
puzderie de scântei
s-au aprins
căutând în nisipul umbrei
trupul întinerit


Tramvaiul 26
poetul e un soi de pilot
la manşa avionului său supersonic
lansând pe cerul albastru
fumul alb

cei mai mulţi rămân piloţi
cu ochii ţintă
pe ecranele ceasurilor
urmărind cum cresc bionic
unghiile pisicii
în torsul întins pe bord

doar aceia care fac lupinguri
şi tonouri în picaj
văd în cristalele de gheaţă
firul de aţă subţire întins

poezia în vers alb
coboară din cer
pe scripeţi
de ceaţă
dincolo coco
chanel zâna
descinde discret
în acelaşi parfum
în același rondel
în același sonet
din acelaşi arţar
din același alean
din același brumar
din același muntean
pe scara ei de mătase
meteorologii au prognozat
după ora şase
cod galben de ninsori

institutul blecher a necrozat
noaptea poeziei
în zori
în tramvaiul 26


cornete de hârtie
              se dedică poetului adrian suciu

senectute...
mă striga bucuros tunând
într-un cornet de hârtie
poetul suciu
care tocmai postase pe facebook
o bucată de poezie
postmodernistă
răsturnată pe spate
cu picioarele lungi
suple şi uşor depărtate
proptite în zid
înghiţind nesătulă like-urile
pe caldarâmul suav
al patriei europeea

tocmai ce călătorisem
în hiperboreea
înconjurându-mă de cărţi
aşezându-le riguros
în rafturi pe toţi pereţii
până ce suciu
cu tumultul lui tineresc
certificatul ornis şi
sticleţii la purtător
mi-a explicat că sunt falsuri
n-au valoare stilistică
şi sunt degeaba
la fel ca morţii noştri
din revoluţie n-au viitor
nu venise singur
era cu jack daniel
marele poet născut
în septembrie 5
1850 lynchburg
tennessee united states
eliberase raftul de sus al bibliotecii
şi rupând filele cărţilor
făcea cornete
îl auzeam ca prin vis
senectute pâlnii
să facem pâlnii
timpul curge
precis…


biblioteci virtuale

privind dint-o parte
ochiul meu desenează
un vitraliu de frunze
galben-roșii
mișcate de îndeletnicirea
stăruitoare a unor vrăbii
patru-cinci
niciodată nu ai
o estimare exactă
nu le poţi număra
prinse în jocul
unei gimnastici
aparent dezordonate
ce leagă zborul scurt
într-o logică doar de ele știută

copacul acela e un soi
de bibliotecă
poate că vrăbiile mele
în sala lor de lectură
citesc cu pasiune
cărţile fundamentale
par concentrate
să înţeleagă semnele
hieroglife invizibile
ochiului meu imund

sunt straturi a căror
fior sau sens
trebuie recuperat
și așezat pe rafturi
într-o ordine anume
mișcând cu ciocul
deschid tainiţe
legături noi
încă neexplorate
norduri

când și când
par a fi descoperit
o imagine unică
o metaforă nepereche
și se strâng
ciripind
s-o împărăţească
împreună
ore întregi
cu o încântare vizibilă
lipsită de patimi

apoi într-o detașare
dementă
fiecare se retrage
în nordul de înger