Poezii de Marian Hotca

sepia

ne scapă cuvintele-pește din mână în orașul acesta
ca un perpetuu șanteier
mâinile neputincioase
se cimentează în aerul arhivat
la ore bine stabilite din vreme

tot ce e viu înoată într-o tăcere imorală
singurătatea grăbită făcea pași mari
printre entitățile mecanice
și-o rană în pielea amară
nu dorea să-și închidă
dulceața sângelui ce a aflat
gustul libertății pe asfalt

s-a făcut puțină răcoare printre îngerii de lemn
și stam în cercuri goale echivalând vise cu zero
în propria-mi neputință

ciment în vedere și-n pașii din ploaie
diverse aripi de praf spânzurate
e această galerie sepia a înserării

orașul-năvod scăpat din acvariul unei providențe îmbâcsite
devine o constantă a morții
timpul nu mai respectă nicio regulă elementară
și bate cuie ruginite
în apă  





poem

în frunze gâfâie lumina
pentru ochiul
prizonier între pleoape -
e-o formă vremelnică a tăcerii
în care se ard cu vederea
imagini sepia din logosferă

repetăm zilele cu soare
în aceleași nefirești circuite
plutind într-o dungă de viață
cu duhul coborât până în tălpi

rostim mecanici rugăciuni pulsatorii
prin foșnetul hipnotic al vremii
ape claustre se cutremură
în întunericul meu
ploaia difuză a toamnei
îmi macină tot sufletul  


poem de dimineață

sunt doar o existență abandonată
într-un cuvânt
în colțul unei dimineți nemaivăzute
fiecare gând încleștat
îmi strică echilibrul
și mă întreb de ce numai mie mi se dă
apă murdară
să-mi spăl aripile arse
în gropile din asflat

apoi îmi dau seama
că unele ploi vin dinăuntrul pietrelor
iar acelea sunt doar pentru mine
să mă cutremur
de pulberea izgonită de sub
gheara văzduhului

deși toate rămân în cercul suspect
același trecut arid
îmi topește neistovita zbatere
pe uscat

pierdut în plânsul celui dintâi cuvânt
voi îmbrățișa în goană
tot ce a mai rămas
din depărtarea flămândă -
din câți suntem astăzi prezenți
tot va ajunge ceva și pentru mine
să mai îmbrățișez


pânze  

uneori nu mă mai miră nici întâmplarea că sunt
degeaba mă agăț
de pânze de păianjen
le rup ca pe niște insulte
și apoi mă descotorosec de ele
prin firele de iarbă cutremurătoare

trăiesc atrofiat
printre cele zece porunci perpetue
întărit de ispășirea
acelui niciunde imaterial

aș vrea să cânt
ajutat de adevăr
și să vorbesc pe limba îngerilor cu aripi de scurm
cu pietrele ce îmi îngreunează
visarea timpurie

am ochii incompleți
căci nu știu să plângă și nici să plângă
sunt storși de orice grăunte
de sentimentalism

copil pierdut printre urmele vieții
îngenunchez în lanul de grâu copt
așteptând secerișul

aceste cuvinte le-am auzit
când firul de pânză mi s-a topit
în lumina imprevizibilă a ochiului
exist și pășesc mai departe
umbrit de o lacrimă rece
și fără sens


ploi

unele ploi vin dinăuntrul pietrelor tale
nu le vezi căci sunt niște cutremurări ale sufletelor de iarbă
cu somnul ochiului supt de toată mizeria mărturisită
dărâm diminețile promise
și trebuie să recunosc
ca într-o oglindă întoarsă pe dos
că pe niciun perete de inimă
starea confuză a vremii
nu reflectă niciodată un soare necesar

sângele mi-l țin în cătușe
până la amiază să mai fiarbă în vene
dar confuz ca o răspântie de drumuri

sunt pierdut cu toată libertatea mea
oamenii mai demult citeau cărți grele
dar plictisiți să mistuie aceleași cuvinte crispate
au rupt filele cărților
și au înfășurat în ele lucrurile mârșave

îmi faci semn să alerg pe podul palmelor tale
cu picioarele de cenușă
vânt rece și pustiu îmi inundă memoria
și mă strâng în mine istovit
mult mai aproape de arșița trupului
îngenunchez pe rămășițele de timp
despuiat
și așteptând o ultimă ploaie


poem din umbră

norii erau strânși în păcat
și
unda epuziată a luminii
se încleșta
într-o dureroasă stare de ezitare

cad într-o umbră murdară
amestecată cu pâine uscată
adorm
de-mi hrănesc visul
cu firmituri mucede
să pot trece strada asfaltată
cu nesăbuința caldă

înalț cuvântul până la ultimul cer
arzând și aripile de vrabie
în paharul
unde a căzut acest ultim amurg
liber

naufragiez în gândul meu
ca o imagine
crescută în oglindă

nimeni nu este de vină
că orice contur ispășit
își găsește moartea
într-o impresie
a unei respirări greșite


cercuri

sunt zile în care
toate lucrurile din jurul meu sunt doar cercuri goale
și vreau să mă ascund
într-un colț de înger
sau într-un ungher plin de praf
dar nu mai găsești nici zimții fermoarului în ordine

de când am umbra îngreunată cu nervi
ploaia nu are
niciun efect asupra așteptărilor
galbenul pudrat în suflet
e doar un element decorativ îmbâcsit
ce-ți prelungește plictiseala

și dacă ar mai fi noapte prin vreme
aș putea dilua în apa din ochi
sensuri exacte și inexacte
pentru a descoperi pe o singură latură
adevărul
până într-o dimineață


strada hornului

pe strada aceasta copiii sunt de fum
mai mult decât atât
ei au întunericul în sânge
soarta le-a țesut în inimă funingine când s-au născut
apoi le-au dat drumul rând pe rând
pentru a nu avea toți aceeași vârstă
în ploaia orașului galbenă
ca să-i ardă cenușa până la sânge

uneori în diminețile cu ploi superficiale de toamnă târzie
le aud rănile nedeslușite
coapte prin cine știe ce parte a corpului
azi a început să doară și amurgul
cerul are o febră explozivă
e aproape roșu cu pete de sânge înnegrit
și totul devine un topos inexplicabil
aflat la hotarul pietrei topite cu viața ce răsare din pământul gol
apoi se lasă încă o seară pe strada aceasta  

un fum greu ne îmbrățișează ultimele oase
copiii rămân aceeași cenușă anonimă
scânteind numai niște vise arse
ce nu le va auzi nimeni


deocamdată

deocamdată nu se întâmplă nimic deosebit
bolile unora au devenit o sursă de existență pentru ceilalți
vin întrebări tot mai cutremurătoare
dar timpul le prăbușește instantaneu
să nu rămânem personaje în haine de cerșetorie

vreau să vorbesc despre disfuncția întunericului
nu știu ce s-a întâmplat
că noaptea visez numai anomalii
și nici visele nu mai funcționează cum trebuie

mai am răbdare
cât să îmi mișc umbra jilavă printre crestăturile vieții
soarele pune o parafă decisivă peste zi
opresc curgerea vremii timp de o rugăciune zisă la repezeală
e dimineață
și praful mă acoperă iar într-o lumină îmbâcsită

mă repet cumplit în fiecare zi
ca o sinestezie dulce-ucigătoare îmbrăcată
în sunete de ambulanță
deocamdată deocamdată






stare

un soc înflorit pe o cărare albă
e drumul acestor zile
cu capete de umbre tăiate ce-ascultă
doar gândul

mai departe
în trupul unei insecte
ard un cuvânt
și-aud țipete dintr-o colonie de furnici
iar mâna se lasă înfrântă
fără contur și fără pix
mă pedepsesc încă de la începutul vieții
să scriu poeme în aer
cu dalta

și de fiecare dată
când zămislesc câte un poem placid
în aerul acesta oțelit ca răsuflarea morții de mâine
spaima vântului
îmi soarbe zarea
cu poem cu tot

rămân fără senin
trec peste pagini nescrise în vânt
suspendat în grozăvia unui vis scăpat
în vacarmul acestei lumi nedefinite