Poezii de Irina BBota

PRIZONIERI, ÎN LIBERTATE

Mi-a căzut o lacrimă de cristal pe jos
și s-a spart. Am șters tot ce-ntre noi a fost.
A dovedit că-i doar o creatură bizară
ce-și pune masca, voind un înger să pară.
Nu e decât un om cu dorințe contrariate,
ce de la promisiuni de multe ori se-abate.

Un nenorocit în dragoste și după jocuri disperat
ce-n utimul ceas, chiar și sufletu-mi l-a amanetat.
Dar... l-am recuperat.

Spuneți-mi...câți demoni mai umblă-n văzduh,
cu sentimente reprimate, provocând năduf?
Fiind proprii lor prizonieri, dar în libertate,
și profită de bunătate, cu o afinitate
ce la urmă-și cere dreptul la dulce răzbunare,
ca să fie aruncați în celule-ntunecate, solitare,
ca să trăiască, să se căiască pentru răul făcut,
și să plătească fără negociere, de sute de ori tribut
din dorința de ispășire a sentimentului de vinovăție,
pentru a scăpa de jocurile vieții, de astă beție...

Asta vreau. Căci setea mea acum e cruntă,
copleșită de instincte ce toate le-nfruntă...
și câștigă-ntr-un final, fără să-și înece amarul,
într-un fel sau altul!


ÎN PUSTIETATEA NOCTURNĂ

Mă duc la întâlnire cu femeia de-odinioară,
să-i dăruiesc un zâmbet, parfumată lăcrămioară.
S-o-mbrățișez cu drag, să-i spun că va fi bine,
în a zilei de ieri prag, în a ei solitudine.

Au curs multe plângeri și zadarnice suspine,
în pustiul lipsit de oameni, nimeni să o aline.
Cu inima lipsită de milă, plină de-ndârjire,
suferea de boala grea a neîncrederii-n iubire.

A pus sub semnul întrebării propria ei valoare,
pe ea n-o mai încovoaie loviturile sorții amare.
Păstrează tăcerea crezând că nu o mai doare,
lacrimi îi potopeau obrazul, curgând șuvoaie.

De spaimă-i tropăia inima blândă-n piept,
povara-i anevoie de purtat în al ei suflet.
Împletea enigme cu vorbe răspicate,
izvoarele de fluvii se tânguiau îndurerate.

Îi voi spune că și mâine va fi o nouă zi,
stelele și luna mereu o vor călăuzi.
Că-n viața asta nimic nu-i ceea ce pare,
soarele într-o bună zi îi va răsări în cale.


REGRETELE-ȚI SUNT TÂRZII

Nu-ți cere iertare, nu mai are niciun rost.
Hazardul ne-a pus cândva sufletele față-n față.
Ca prinț și prințesă, căutându-ne adăpost,
Dar iubirea ta, acum știu, a fost de suprafață.

Iubirea irezistibilă ce-atâta timp mi-ai mărturisit
E ca un cerc vicios din jocuri ce te strânge.
De cheia inimii mele, nemilos tu te-ai fi servit
Mistuind clipele pasiunii. Acum nu plânge.

M-aș bucura-n voie de lacrimile-ți pricinuite,
Tăcerea neînsemnând nici măcar ranchiună,
Știu că dragostea nocturnă pe valurile unduite
Nu era altceva decât o sfruntată minciună.

Poți sta liniștit acum, rănit în amorul propriu,
Ce te cheamă-n mijlocul zgomotoasei pustietăți,
Căci ești jucător de noroc, pentru mine impropriu,
Inima-mi se va reîntregi, din alte două jumătăți.

Voi auzi iar cântecul trestiei cu teaca de ceară,
Voi păși pe malul pe care se revarsă gemetele mării,
Chinurile-mi vor conteni, iar trăirile de-odinioară
Mă vor ajuta. Eu te-am dat de mult, cu totul, uitării.


Pentru ce?

Un gând venit în grabă mi s-a aşezat în păr, pe frunte,
înot în marea de cuvinte şi nu ştiu ce-o să se întâmple...
Visele venite din mâine se pun într-un cuib de iluzii deşarte,
pierdută-n aşternut de rime ce-mi spun că tu-mi eşti departe...
Pentru ce?!

Poate crezi că scriu doar versuri fără suflet, fără conţinut.
Dă-mă-n judecată pentru lacrimile ce se preling atât de mult!
Nu ştiu când ai să mai cunoşti a buzelor savoare,
când ai să vii, să vezi ale obrajilor paloare?...
Pentru ce?!

Eu speram să nu te pierd, dar de fapt nici nu te aveam.
În taifasul cu gânduri, în pâlpâit de lumânări credeam...
Voiam cu tine la vita bella, fără gânduri abstracte,
dar nimeni nu m-a învăţat cum se trăieşte ca la carte...
Pentru ce?!

Aş fi vrut să deschid cu-ale mele versuri o singură poartă.
Mă căutam pe mine prin tine, dar nu mă iubeşte a mea soartă...
Cu inima mea sticlind şi transpusă-n poezie,
destramă fire de cuvinte şi se preface c-are amnezie...
Pentru ce?!


POATE DA, POATE NU

Poate aud tăcerea stelelor pe bolta inimii mele,
poate ciripit de păsări răsună șoptindu-mi numele.
Poate vei naviga pe-a timpului agitate, mărețe unde,
poate vei călători fără mine prin întunecatele umbre.

Poate fiecare vis începe cu un romantic visător,
poate dragostea-și doarme somnul greu și apăsător.
Poate-mi colinzi prin gânduri, iar eu prin a ta minte,
poate ne dezbrăcăm de-a emoțiilor îmbrăcăminte.

Poate inima-mi îți cântă pe acute note muzicale,
poate nopțile-mi devin zile pe acorduri instrumentale.
Poate sunt un om ce are multe tatuaje pe suflet,
poate-n viață am trecut prin furtună, chin și urlet.

Poate mă-mpiedic de așteptări, de infinitele temeri,
poate greutățile-mi apasă ai mei împovărați umeri.
Poate sufletul dulce vrea să-mi vorbească-n cuvânt,
poate visez ca soarta-mi să-și ia în curând avânt.

Poate nu voi rupe nicio filă din a vieții mele cărți,
poate voi uita trecutul și voi privi doar bunele părți.
Poate viața n-are subtitrare și-am nevoie de un vis,
poate să-mi ofere o ilustrare, cum ar fi în paradis.

Poate sufletul tău caută-n mine doar dulce refugiu,
poate realitatea-i alta și cu noi e-n lung litigiu.
Poate suntem doar actori într-o piesă de teatru,
poate ar trebui să fim mai cu ochii-n trei sau patru.

Poate mă simt strâns legată de mâini și de picioare,
poate nu vreau ajutor, nici să mai fiu cuiva datoare.
Poate vreau să măsor fericirea-n scurte momente,
poate m-am săturat să primesc doar complimente.

Poate zâmbetul tău îmi oferă-n suflet o nouă șansă,
poate-mi trebuie curaj s-accept o altă avalanșă.
Poate-n sufletul meu simt că mor, căci poate iubesc,
poate simt mai mult, dar să recunosc nu îndrăznesc.


STRIGĂTUL TĂCERII

Te strig în tăcere, dar n-ai cum să m-auzi.
Ascultă-mi glasul, cum te cheamă în apus.
Pe unde îmi ești? Pe unde să mai umblu?
Te caut, nu te găsesc, abia răsuflu.

Vreau ale tale frământări să-ți înteleg,
căci fluturii iubirii pe umeri ți-i deleg.
Cum să nu-mi placă viața, dacă-i poezie?
Mă simt sub a cuvintelor anestezie.

Te vreau lângă mine, prin fapte și cuvinte,
căci nu te pot scoate din inimă, din minte.
Ia-mă cu totul, lacrimile să mi le seci,
În ceața asta densă toate-n jur sunt reci.

Simt o foame, o sete, ca niciuna alta.
Răspund la iubirea-ți. Voi arunca unealta.
M-am zbătut între inimă și rațiune,
poate Dumnezeu îmi va dărui o minune.


DOR CE DOARE
(copiilor mei, Richard și Rolland)

    Mi-a fost atât de dor de voi amândoi,
    Simt focul din zarea depărtărilor.
    Foc ce arde lângă un liniștit izvor
    Și mă-nchide cu lacăte și zăvor.

    Mă dor stelele, și mă doare Luna,
    Desenez pe cer, ca să mai văd umbra
    Voastră, ce dorul meu ades îl purtați,
    Ca valul, ce dorul mării... îl sărutați.

    Cât de dor de voi amândoi mi-a fost,
    Zadarnic căutam eu adăpost
    La ușile cerului ce erau închise
    Și credeam că îngerii sunt doar în vise.

    Am stat și am mai reflectat puțin,
    Dorințele-mi sunt balamale de destin,
    Vreau elan ce mă-mpinge spre-mplinire,
    Și mă iartă de-a fericirii ruginire.

    Mi-a fost de voi amândoi atât de dor,
    Vă așteptam pe al vieții coridor,
    Dar știu că dincolo de azi, e speranța,
    Din dramă va câștiga exuberanța.

    Mi-a fost atât de dor de voi amândoi,
    Lacrimile-mi curgeau valuri, în șuvoi,
    Vă scriu de dor, cu dulcele alfabet,
    Nu mai vreau în viață mult să preget.

    Vreau să trec în picioare peste tot,
    Să demonstrez tuturor că eu pot
    Să fiu un trandafir ce îmbrățișați,
    Durerea, cândva, voi să mi-o alinați.

    De voi amândoi mi-a fost atât de dor,
    Acum am aripi și simt doar că zbor,
    Ca florile de mai, cu al lor odor,
    Nu sunt în viață doar simplu actor.

    Sunt eu, și vă sărut ochii să nu plângă,
    Sunt eu, ce șoapte tăcute vă cuvântă,
    Eu vă dau cuvinte pentru a vă hrăni,
    Până când, în picioare, voi îmbătrâni.


ÎNTRE CER ȘI PĂMÂNT

        De ce nu mai știm ceea ce simțim
        Și ne simțim cu aripile frânte-n vânt?
        Oare trăim sau doar ne amăgim?
        Inima e zdrobită-ntre cer și pământ.

        Ne simțim ca pe-o frânghie întinsă,
        Între emoții și pură rațiune,
        Eu nu pot să aleg, sunt tristă,
        Îmi simt sufletul golit de pasiune.

        Viața-ntreagă-i o suită de alegeri,
        Ca circarii ce merg lin în balans,
        Cu pași apăsați, dar suntem îngeri
        Ce primim fericirea în avans.

        Stârnim o tânguire sacadată,
        Fără simțăminte prea generoase,
        Ca peștele șerpuind prin apă,
        Bolborosim cuvinte capricioase.

        Simțim că avem umbra alungită
        Ce le încurcă altora pașii,
        Nu știu să mint, sunt indecisă,
        Gândurile aleargă, ca lașii...

        Privim arătările-ntunecate
        Ale formelor ce bântuie ușor,
        Lacrimile ne curg înverșunate
        Din al ochiului întristat colțișor.

        Roua sentimentelor risipite
        Ni se prelinge tăcut pe obrăjori,
        Stârnim rugăciuni de mult adormite,
        Nu mai suntem doar simpli actori.

        Simțim al întunericului amar,
        Lipsiți de o muzică îngerească,
        Sufletul ne zvâcnește, n-are habar,
        Apoi strigă tare, victorioasă.

        Precum cățărătorii pe poteca-ngustă,
        Urcăm greu, obosiți și fără vlagă,
        Încălziți de mult soare, ei degustă
        Teama, și misterele le dezleagă.

        Trecem hora-n vârtejuri amețitoare,
        Raze de soare ne luminează-n gând,
        Avem aripi în culori țipătoare,
        Dar tot suspendați între cer și pământ.


DE-ȚI VA FI DE MINE DOR...

Când va fi să-ți fie de mine dor,
eu voi fi de multă vreme-apusă,
ca nota pe portativ, dar fără sonor,
voi fi într-un curcubeu ascunsă.

Nicio frunză vântul nu va clinti,
nicio vietate nu se va mai mișca,
nici fâlfâit de aripi nu se va auzi,
doar o liniște-adâncă te va apăsa.

Vei vedea pe cer o felie albă de lună,
însingurată pe cerul de plumb gri,
când soarele se va pregăti s-apună,
diamantul din suflet ți-l vei împietri.

Vei da muzica preferată mai tare,
s-aluneci ușor în visele dulci, târzii,
s-asurzească liniștea gândurilor tale
până curcubeul cu luna s-ar împrieteni.

Și-atunci din curcubeu mă voi arăta
luând forma stelelor pe lângă lună,
notele pe portativ le-ai putea înrăma,
astfel plătindu-i destinului arvună.


VINOVATĂ DE SINGURĂTATE


Inimă, învață-mă fără tine cum să trăiesc,
poate am mințit când am spus că te iubesc.
Acum plătesc scump prețul pentru c-am visat,
am avut lacrimi, nod în gât și fluturi în stomac.

Știam că mă iubești, atât, cât să mă doară,
sunt înger negru ce-mbracă haină albă pe-afară.
Cu minunile-mi ucigașe mă simțeam în dualitate,
nu știam dacă vreau iubire sau...singurătate.

Apoi, vântul mi-a adus în cale un înger rătăcit
ascuns în tine, pe strada-nfundată l-am întâlnit.
Să-mi cânte serenade prin poemele lui scrise,
prin cuvinte tacite, pentru doamnele-i distinse.

M-am regăsit în palmele tale, inima mi-a zâmbit,
m-am salvat din ghearele sufletului meu rănit.
Cu ce sunt eu vinovată de labirintul nesfârșit
când, cuprinzându-te-n brațe, al meu te-am simțit?

Știu că viața fără ambiții e ca teatrul fără actori,
iubirea, ca accident divin, cu colți devoratori.
Poate voi susține un monolog în această piesă,
zâmbesc zâmbetului meu, ca o adevărată contesă.