Poezii de Iulia Toma

scrisoare despre libertate și suspine           

dincolo de limitele pe care ni le impunem există o viață, dar cât de greu e să privești înspre ea. legăturile imaginare devin atât de puternice când ești bântuit de dubii. să fii optimist, să ai curajul să te avânți spre șanse, se aude pe fundal, lumea este a celor care îndrăznesc. eu pot să răspund doar cu tăcerea, subconștientul își joacă întotdeauna mai bine cărțile și cât optimism să mai existe într-o trecere roasă pe la colțuri? dincolo de noi poate că se află alții mai noi, măcar dacă am avea puterea să-i privim în ochi și să dărâmăm zidurile. suntem istoviți dinainte de a ne începe cu adevărat și sfârșim cu gândul la aceleași întrebări.

scrisoarea unei absențe

uneori te blochezi în tine pentru un moment cât o lume întreagă, dar lipsește ceva, acel sentiment de siguranță pe care ți-l oferea fix o anumită trecere, acea conexiune imperfectă, care deși nu-ți dădea întotdeauna aripi, măcar te ajuta să mai respiri o zi. unii oameni au un impact atât de puternic asupra noastră, încât fără să-ți dai seama reușesc să-ți întoarcă viața pe dos și tot ce ai cunoscut ca fiind necesar nu mai are nicio importanță. întreaga paletă de stări pe care o astfel de experiență o aduce cu sine te roade chiar după ani și ani. pentru că aici timpul nu contează prea mult, ci doar intensitatea acelor clipe care au reușit să se impregneze în tine și dincolo de tine. chiar și în absență, unele persoane sunt atât de prezente, iar ție nu-ți rămâne decât să te împaci cu acest lucru, dar mai ales cu umbrele lor.

scrisoare despre momentul când lumea a rămas pustie                                      

nu e nici roșie, nici albă, nici albastră. e doar o umbră care umblă descheiată la toți nasturii, fără niciun fel de inhibiții. cei care au fost odată drepți și-au închis cărțile și acum își poartă privirile spre alte orizonturi, poate mai curate sau doar mai colorate. cât de în urmă am rămas cu vremea, cât de amar e tot ce mai putem gusta. ne-am uitat menirea de a fi când nehotărârile au prins contur. să calci peste o viață pare mai ușor decât să o trăiești în ritmul potrivit. toate ceasurile sunt goale atunci când lumea nu își mai găsește niciun rost. utilitatea unui gest a devenit o amintire. 

scrisoare despre noi, cei care ne construim lumea           

evident, acea lume imperfectă, unde nu contează decât să simți și să fii, indiferent de consecințe. unii oameni apar în viața noastră exact când considerăm momentul mai nepotrivit, dar timpul nu așteaptă după decizii și incertitudini. timpul aruncă oameni constant în existențele noastre, iar tu, trebuie să te descurci cu ce ai. să decizi dacă vrei să păstrezi sau să înlături, dacă te complaci în temerile tale sau pășești cu ochii deschiși spre noutatea pe care o aduce clipa. să faci lucrurile să se întâmple din motivele corecte pare lucrul cel mai greu de îndeplinit, într-o lume în care incertitudinile mușcă pe la colțuri și necunoscutul ți se strecoară în viață când tu însuți ajungi să-ți fii necunoscut.

scrisoarea lucrurilor simple                                                                                                 

am susținut mereu că oamenii sunt liberi să-și aleagă calea, indiferent de circumstanțe. viața e o fugă continuă, modul în care unii aleg să plece te poate marca, dar chiar și acest lucru e trecător dacă ai puterea să accepți că în definitiv, nimeni nu deține pe nimeni. într-un anumit context împărțim clipe, ține de fiecare cu ce amintiri dorește să-și încarce sufletul. în fond, absențele se motivează și dorurile se schimbă cu alte doruri. să fii prezent în viața ta, cu inima împăcată, e tot ce îți rămâne, atunci când nu mai e nimic de spus.

scrisoare despre vindecare

Femeie,                                                                      

pentru încercarea aceasta au căzut stele în zăpadă și îngerii ți-au dăruit cuvinte învelite-n iarnă, câte două pentru fiecare respirație pierdută în neputință. de azi, femeia tuturor începuturilor îți zâmbește-n anotimpuri. știe că totul a avut un scop precis: acela de a se vindeca de tine.

iubirea ta, a fost ca un final de poezie