Poezii de Lia Nenciu

Mamei

Iau zorii sfetnici şi păşesc în noapte,
Către un rug aprins din neuitate şoapte.
Strâng flori la piept şi simt parfum de ape
Şi-atâţia vulturi prind în inimă să-mi sape
Conturul nesfârşit al unui dor preasfânt:
Un dor albastru, ce iernile-mi alungă,
Ce ştie a face zăpezile să plângă

Şi să tresalte în patru zări uimirea:
Sunt ochii mamei ce străbat nemărginirea,
Să-mi pună-n palmă flori de tămâioară,
Să nu mă tem pe drumul către seară.

Iau luna sfetnic şi păşesc în noapte,
Către un rug aprins din neuitate şoapte.
Sparg nuci în mâini şi simt miros de toamnă,
Şi-n suflet simt un glas, care mă cheamă
Către albaştri ochi ai mamei,
Ce vin spre mine-n raze mici de lună,
Să-mi fie sfetnici,
Să nu-mi fie teamă,
Pe drumul care duce către toamnă.


Stejarul de pe deal

Se lasă seara peste dealul plâns
Şi soarele-i zâmbeşte stejarului stingher.
L-a biciuit tăcerea, sub peticul de cer!
Şuvoiul atâtor ierni l-a măcinat pe-ascuns.

Cum de mai plânge seva în crengile-i, te-ntrebi?
Stă singur în viroagă între poieni cu cetini!
Un porumbel sălbatic şi-o gâză-i sunt prieteni;
Şi soarele, ce-i cântă peste zăpezi şi cetini.

Stejarul de pe deal îmi cântă ades în zori,
Când rândunica doarme în cuibu-i de la geam.
Străbate depărtarea cu visele-i din ram
Şi-mi pune vară-n suflet, pe gând, cununi de flori.

Ce taină poartă-n sevă, de cântă peste ere,
Când fraţii lui au ars de secole în vetre?
Se poate că sămânţa s-a strecurat prin pietre
Şi lupta pentru soare i-a dat, cumva, putere.

Îl simt al meu, martor durerii mele,
Şi-n ramură cu ghinde-mi veghează deşteptarea.
... Şi-un porumbel sălbatic străbate depărtarea,
C-o creangă de măslin şi-o jerbă de albăstrele.


E(C)Lipsă

Mi-au rămas pe masă merele schimbate la faţă.
Plecat la serviciu am şi uitat că e Paşte.
Nici eu nu muşc din ele, nici altuia dorinţă îi naşte!
Aşa e, mereu, o seară şi-apoi din nou dimineaţă.

Mi-a rămas pe masă stiloul negru cu gel,
Un dar de la cineva drag, plecat şi el la culcare.
Mă doare odihna-i. Pe mine mă ocoli cu mirare,
Febra aceasta ce schimbă obişnuitu-n flagel.

Un du-te-vino e ziua, că nici nu mai ştiu
Dacă e bine sau rău că m-am îmbolnăvit de prezent.
Vorbesc şi, parcă, nici vocea nu mai are accent.
Mă uit speriat în oglindă. Mă văd, deci sunt viu!

Ar mai fi o ieşire din toată această inerţială elipsă,
Dar n-am chibrituri la mine şi ultima lumânare s-a stins.
De parcă vîntul ştiu că păşitu-nainte-i proscris!
Dar ştiu ce-am să fac: voi pretinde că-i doar o eclipsă!

Dar tu? Tu pe unde păşeşti? Pe lista aceea şi tu eşti scris.
Cât despre mine, sunt liber! Ăştia mă dădură iar lipsă!


De-ai întreba

De-ai întreba vântul, unde mi-a dus gândul,
S-ar face vârtejuri de oglinzi în jurul vorbelor tale,
S-ar cuminţi, poate, pornirea-ţi spre tot mai la vale
Şi-ar naşte curcubee de stele pământul.

De-ai întreba marea, unde mi-a dus nemişcarea,
S-ar naşte uragane de alge în jurul vorbelor tale;
S-ar odihni, poate, reproşurile-ţi iuţi, ori domoale;
S-ar naşte râuri de perle auzindu-ţi chemarea.

De-ai întreba codrul, unde mi-ascunse oftatul,
Te-ar legăna frunza-i, în adâncul nocturn.
S-ar odihni, poate, străjerul ce veghează din turn
Şi-ar răsări tămâioare, să-mbălsămeze cuvântul.

Dar tu nu întrebi şi nu-ţi ridici privirea spre piscuri!
Stai gol de imagini la margini de azi.
Te uiţi la furtună de sub umbrela de riscuri
Şi grindina fuge de tine, chiar dacă arzi.

Revino şi ascute coasa de gânduri,
E primăvară între pământuri!


Între mii de ipoteze

Cine bea din cupa ta, nu-i nici beat, nici treaz nu şade,
Umblă tot vorbind cu luna, ori urlând ca lupii iarna.
Se ridică peste valuri, ori peste ruine cade,
Naşte flori, respiră vreme, schimbă-n flaut dulce goarna.

Cine bea din cupa ta, e bolnav de căutare;
Se pune la cap de poduri, dar nu-i gândul la cerşit,
Căci nu cere de-ale gurii, nici milă, nici îndurare,
Vrea un strop de veşnicie, un crâmpei de infinit.

Cine bea din cupa ta, nu mai doarme, doar visează;
Are febră, delirează, fără ca ceva să-l doară.
Tremură de nedreptate, în iubire doar oftează,
Din liane de cuvinte, face foc în călimară.

Suferind de tot şi toate, e şi şoim, şi buburuză,
E un neam întreg ce geme, ori un steag pe metereze,
E un bard al clipei, care îi surâde-n drum, confuză
Şi cu insomnia-i cerne, laolaltă, grâu şi piatră,

ÎNTRE MII DE IPOTEZE!


Sărută-mi umbra

Sărută-mi umbra gândului de ieri,
Când astăzi dorul te alintă plâns!
Zgârie scoarţa, fă să înflorească
Stejarul meu uitat în nicăieri!
Plantează frunza lui, ce-o ţii ascunsă!

Priveşte-o, să-ncolţească până-n zori!

Sărută-mi viforul tăcerii din râsul de atunci;
Aşează-mi bucla norilor după ureche!
Îmi cântă lângă seva stejarului meu geamăn;
Dă-mi nopţi turcoaze şi zile nepereche!

Te-aştept la geana ierbii, desculţă printre lunci.

Revino la copacul meu şi ia-ţi speranţă!
Lipeşte-ţi buzele şi soarbe zbor:
Mă vei găsi în sevă, dincolo de scoarţă!
... Şi cântă-mi: „Fără tine la şase în zori”!
O să-ţi sărut prezentul  - sunt pas tăcut prin ceaţă.

Respiră-mă! ... Clepsidră răsturnată de un dor!

Sărută-mi umbra cu turcoazul serii
Şi strânge-mi într-o piatră roua verii!


Clepsidră în flagrant

În zbor, un pesăruş spre alte zări trudeşte,
Fără a şti că are clonţul de argint.
Din fâlfâiri de aripi, îndepărtări nutreşte
Şi, dincolo de ele, celestul labirint.

Un dor de Labiş, în nedisimulat zbor,
Desfăşura la orice voltă, cu aripa-i semeaţă,
Adulmeca în aer o urmă de cocor,
Şi-un strop de rouă fraged, din casta dimineaţă.

L-am prins şi eu pe micul impostor,
Venit mai ieri, spre seară, să fure din icoană
Un strop de infinit, o pată din decor,
Când ochii nu-şi mai pun geană pe geană.

Dar îl iertai şi îl pusei la rană,
Iar el, cu-acest refren, în zbor iar se avântă.
Şi rămăsei, în palmă, cu pana-i diafană,
Să mai trudesc un pic la haina mea de nuntă.

Atâtea mii de ţărmuri suav se rup în mine
Şi marea năvăleşte în ţipăt de condor,
Nu văd nicio furtună, dar nici zile senine,
Iar valul sparge timpul, născând din el covor.

Nisip într-o clepsidră, pe jumătate scurs,
În fir cu fir pe zgură, un munte să înalţe,
Că nici nu mai contează perdeaua de apus,
Când răsăritu-i zbor spre-ale clepsidrei braţe.


Am adunat corăbii încărcate

Am adunat corăbii, încărcate
Cu aur de douăzeci şi patru carate
Şi le-am dat la schimb pentru o mână de sare,
Scoasă din adâncuri de mine, nu de mare.

I-am întins apoi mării o cursă,
Pentru despicarea apei prea scursă
Prin mii de fante de false carene,
Împotmolite în nisipuri eterne.

Şi marea s-a făcut că mă crede
Şi la mine năvalnic nu se repede.
Cu alge încercă, însă, a prinde
Toate năzuinţele mele avide.

La târguiala aceasta ciudată,
Fu martor o sticlă cu eticheta pătată
De roşu şi-azur, în tonuri de sepie beată
Şi-un şir de cuvinte, adunate în ceată.

Ele îmi fură apoi şi nuntaşi,
Mărşăluind în ritm de val nărăvaş,
Spre ţărmul cu ochi de cetate,
Ce toate văzu şi ştie de toate.

Pe marea-n furtună, nebun negustor,
Îmi zălogii ziua pe-un zbor de cocor
Şi văzui, dedesupt, vrerile-mi ninse,
Covor pentru paşi spre zările-aprinse.

Dar, obosit, poposii pe nisip, la amiază,
Şi adormii vegheat de-un şarpe şi-o barză,
Iar trezirea îmi fu fără şuier de val,
Dar şi fără durluit de caval,

Căci aurul la mine iarăşi se-ntoarse,
Să-mi piardă şi visul cu şoaptele-i arse.    


La mijloc de drum

N-am să m-ascund
După teme ancestrale.
Interesul fecund
Al clipei externe, reale
M-ar stropi
Cu pete banale.

Dacă tot citesc
Din joi în Paște ziarul,
Vreau măcar
Să mă mânjesc
În culori mai astrale.

Și n-am să-ți spun:
”Îmi iau jucăriile și plec.”
Sunt la mijloc de drum
Și nunți de furnici
Încă mai trec.

Am să-ți spun, totuși:
”Rămâi cu bine, frunză!”
În curtea mea,
Nu cresc lotuși,
Doar o iarbă confuză.