Poezii de Lavinia Elena Niculicea

Ştii, mamă

Ştii, mamă,

viaţa are prea multe indicatoare,

dar niciunul de întoarcere,

să mă ducă la naşterea ta,

să îţi simt plânsul de stea

să mai pot fi copil,

când mă ţineai de inimă

să nu scap visurile.

Acum clipa ţipă şi eu tac

vreau să-ţi aud cântecul de leagăn

iubirea să mă legene pe genunchii tăi,

tainele lumii să-mi adoarmă pe buze.

Mamă eşti o rugăciune venită

din suflet de copil

înălţată către stele pe un fir de durere,

o lacrimă de dor

pe care o caut în ochii lui Dumnezeu.

Mă rog, Doamne, să mai plângi

să o pot cuprinde în palmele clipei

să se nască-n cuvânt.

Ştii, mamă, zilele sunt întrebări

ce-şi caută rostul,

eu un punct în infinitul vieţii.

Ţi-am fotografiat surâsul

îl developez de câte ori mi-e dor.

E în alb şi negru, dar îl colorez

C-un „Te iubesc”!

Lumina

Am ascuns sămânţa de durere

în pământ,

din ea va rodi un suflet

adânc,

îşi va vedea rostul în lumina

ce a stat prea mult

în genunchi.

Învăţ rugăciunea unui anotimp

mi-l arată pe Dumnezeu

în fiecare copac cu visuri,

îl scutur în mine

şi mă umplu de nemărginire

cum se umple primăvara

de muguri.

Nu se mai înserează,

te-ai născut în mine

(stră)lucind a dragoste…

Îngerii injectează lumină
în poezie,
prin ale cărei vene curg mereu,
(re)găsindu-te….

Exerciţiu de tăcere

Eşti aici, la sfârşit de lacrimă 
şi început de noi. 
îmi desfaci nasturii
fiecărui gând, 
dezbrăcându-mă de mine,
mă contempli cu buzele
arse de aşteptare.
Mă guşti cu ochii, 
din care a plâns neliniştea – 
izvor de dor.
De pe genele necunoscutului
alunecă miracolul 
de a te iubi repetat
nevăzut şi complicat,
articulată de emoţie.
Doar tu mă acorzi 
cu predicatul clipei,
ne dăm întâlnire cu inima 
la prezent.
Mă atingi cu rouă de cuvinte
să crească-n mine 
sămânţa de vis – 
un mâine,
pe care stă tolănit infinitul.
Îmi traversezi sufletul
fără semafor,
sufletul are culoarea
apropierii noastre
şi paşii tăi se aud în mine
ca un tropăit de viaţă
ce-mi spune: 
Mi-ai lipsit dintotdeauna!

Tăcerea mă strigă
îi aud vocalele 
fugite de pe portativul dragostei
să ne (în)cânte… 
Acum tac să-ţi pot auzi ecoul…

Vis răzleţ

Ploaia îmi bate la fereastră
Cu firave degete de toamnă
Sorb iluzii de pe o frunză albastră
La nostalgie ea mă condamnă.

Plătesc tribut acestui dor hai-hui
Nu e nimeni să mă absolve de ploi
Ce curg cu mirare dintr-un cer amărui.
Opreşte-le tu, înainte să se facă sloi.

Îmi spăl iubirea în clipe efemere
Şi o usuc în vântul ce umblă năuc
În sufletul unei toamne şomere,
Ce câştigă din vise ruginite, ciubuc.

Şi câte taine aşteaptă să-i fie pătrunse
De umbletul frunzelor fără rost.
Hai, pune, întrebărilor stupide, cătuşe,
Ca viaţa să ne răspundă fără cost.

Fă-mă o frunză ce-ţi acoperă gândul
Cu toamna deghizată într-o primăvară de suflet
Când la magazinul cu fiori ne aşteptam rândul
Să primim o iubire cum n-a mai fost… Vis răzleţ!

Timpul

Timpul e un animal de pradă
ce prinde oamenii-n gheare.
Muşcă cu sete şi lasă să se vadă
rana cu ale dorului vlăstare…

Rog Cerul să vâneze timpul
să-i smulgă colţii de infern.
Raiul în noi să-şi arate chipul,
prin sita luminii, îngerii se cern.

Ceasul iubirii îl întoarcem cu o oră
să mai prindem trenul cu amintiri;
ne plimbăm pe a visului arteră,
colecţionând ale timpului trăiri.

În clepsidră să curgă eternitatea
ca un vis fără-nceput şi sfârşit,
inima să nu-şi mai arate etatea,
să fim copii în jocul vieţii nesfârşit.

Toamnă cu lacrimi de Rai

Când te-am întâlnit,
trecusem pragul atâtor vise,
mă temeam de toamne
ştiam că doar atunci lacrima 
(re)înfloreşte.
Pe tălpi aveam urme de vară
sărut de lună amară.
Stelele se ţineau de paşii mei.
Am fugit de ele până te-am găsit.
Tu mi-ai pipăit ca un orb sufletul,
eu ţi-am ascuns în ochi veşnicia,
să mă vezi mereu ca pe o toamnă
cu lacrimi de Rai.
Am trezit nostalgia
cu dragostea...
De atunci, auzim acest refren:
"Iubeşte-mă ca pe un vis.
mereu de la sfârşit către început. "
În fiecare clipă faci pact cu inima mea
să o locuieşti încă un anotimp
printre frunze să ne zâmbim,
liniştea să ne strige pe nume.
Azi am în gând, cerul,
câte un fulger mi-l despică,
iar ploaia îmi trimite scrisorile îngerilor
timbrate de sărutul tău.
Le recitesc cu fiecare lacrimă de cer.

Înger trist

Sunt un înger trist

când mă gândesc la noi.

Alunec de pe coamele

regretelor,

pe un fir de vis,

întreb toţi norii

eu unde cobor

ce ploaie mă va biciui.

Aripile mă strâng

vreau încă o pereche

pe măsura acestei iubiri,

zborul să-mi fie ca al unei păsări

ieşite din cuib de senin.

Tac, să-mi auzi lacrima

cum se sparge la fiecare bătaie

de aripă.

Culege-o,

din cochilia durerii!

Vezi că s-a copt (ne)liniştea,

are gustul unei inimi care bate.

…………………………………………

Un înger se iscăleşte

pe trupul toamnei,

cu tăceri de cer…

Rugi de lacrimi

Moartea nu ne dă 
preaviz,
ea umblă-n colectiv,
pe altarul ei aprinde
trupuri de Rai,
în jurul pământului

gravitează Iadul.
În Cer rămâne 
doar un zbor al îngerilor
cu aripi strivite de tălpile 
răului.
Doamne,
părinţii nu au extinctoare
să-şi stingă durerea,
visele le sunt scrum,
prin care răscoleşte
un înger prea grăbit.
Trimite-le un fulg 
din aripile Tale,
atunci când li se face dor.
Fă ca suferinţa asta
să fie o scurtă

sărutare pe obraz…
Ai spălat toamna cu rugi 
de lacrimi,
frunzele au cicatrici
şi suspină-n noapte,
primăverile încă sunt
în saloanele de aşteptare.
Hai, vino mai repede, Doamne,
pe crengile arse,

fă să răsară muguri…

Un semn de întrebare

Azi nu ne spunem nimic
ne privim în suflet
ne dor întrebările.
Tu într-un colţ al lumii
eu în altul.
Pedepsiţi parcă de viaţă
stăm pe coji de gânduri,
ascultându-ne unul altuia
bătăile inimii.
Liniştea asta 
are un diagnostic fatal, 
cine poate să-l pronunţe?
Preferăm să mergem mai departe
cu simptome de dor, 
pe care le înşelăm
cu o pilulă de tăcere,
înghiţită cu regretul
că nu ne-am spus totul.
Ca să ne vindecăm unul de altul
ne-ar trebui un infinit de secunde
şi nu ştiu dacă dragostea aşteaptă.
Rămâne acest „feeling” înaripat,
o respiraţie cu puncte de suspensie
şi un semn de întrebare...

Te-am aşteptat

Te-am aşteptat în zori de lună

Să-mi spui sub o rază: Iubito, bună!

Mi-a fost dor să-ţi alerg prin vene

Ca un râu ce deschide ale văilor gene.

Te-am aşteptat pe un ţărm de cer

Să mă scalzi cu albastrul mister,

Cu îngerii voi face un legământ

Să-mi fii val mângâiat de cuvânt.

Te-am aşteptat ca pe o minune,

Să-mi umpli galaxia cu stele genune

Pe orbita sufletului se vor roti vise,

Vom sfida gravitaţia cu doruri interzise.

Te-am aşteptat într-un colţ de univers

Pe aripi de cânt să-mi plimbi al meu vers

Să furi o moleculă dintr-o auroră boreală

Să colorăm cu ea întreaga vară…

Te-am aşteptat şi te voi aştepta dulce robire

Absenţa ta anunţă eclipsă de iubire,

Orbecăi fără rost pe arterele Căii Lactee

Inima fără tine, mi-e de a pururi atee.