Poezii de Romeo Aurelian Ilie

Patru camere

M-am mutat azi
într-un apartament 
cu patru camere: 
atriul tău drept,
atriul tău stâng,
ventriculul tău drept 
și ventriculul tău stâng.

Acum totul e mai bine.
nu mai am nevoie de ceas
căci ritmul sângelui tău îmi este de ajuns,
nu mai am nevoie de duș
căci valurile sângelui tău îmi sunt de ajuns,
nu mai am nevoie de telefon, să te sun,
căci informațiile aduse de sângele tău 
de prin tot corpul tău, îmi sunt de ajuns.

pe sângele tău dorm și sunt cel mai odihnit om
din sângele tău beau și mănânc și sunt cel mai sătul om.
prin sângele tău înot și toți mușchii îmi sunt dezvoltați armonios,
prin sângele tău visez și sunt cel mai lucid om.

și nu mai am nevoie nici de masă nici de laptop
pentru a-mi scrie poemele, 
le scriu de-a dreptul pe pereții celor patru camere
iar sângele tău le fură și le duce prin tot corpul:
prin mâini, prin picioare,
prin ochi, prin urechi, 
prin piele, prin degete, prin unghii.

așa ajung și ele la lume și lumea le înțelege 
fără să le citească
fiind de ajuns doar să te salute pe tine, 
să te asculte vorbind, să te privească, 
să îți calce pe urme, sau pur și simplu
să respire aerul din urma ta.

E bine în inima ta, 
în acest apartament cu patru camere: 
în ventriculul tău drept doar eu și cu tine
în venticulul tău stâng doar eu și cu tine
în atriul tău drept doar eu și cu tine
în atriul tău stâng, doar eu și cu tine.

Despre mine, tăcere

Într-o zi am să îmi scriu tăcerile aici.
S-or găsi oare prieteni de-ai mei
să le deslușească?
eu sper să nu! 
m-ar elucida în toată monstruozitatea mea
și n-aș mai avea apoi obraz să ies în lume.

De-aia scriu din când în când
folosind fie cuvintele mele 
fie pe ale altora demult uitate
și furate de mine la lumina cărții;
ca să fug, 
ca să mă ascund, 
ca voi să nu aflați nicicând cine sunt.

Așa că, dacă vreți să mă cunoașteți, 
spionați ziua în care nu scriu. 
și atunci gândiți-vă ca de fapt îmi scriu tăcerea. 
de veți reuși să o deslușiți
veți afla ce monstru sunt.

Dar nu mă tem așa de tare.
știu că oricum nu își pierde nimeni vremea 
cu tăcerile mele.

Rană în ramă

Ia rana asta şi pune-o în ramă!

aşa deschisă cum e, ia-o şi pune-o în ramă

cu sângele târâş şi duhnind a puroi,

ia-o din carnea mea vie şi pune-o în ramă.

nu! nu o arunca la gunoi!

o voi uita şi îmi voi face alta întocmai.

ci pune-o în ramă şi-atârn-o pe perete

în locul oglinzii din dormitor.

în fiecare dimineaţă am să o salut respectuos

scuipând-o în obrazul puroios,

până când

ori se va usca şi va cădea din ramă,

ori mă voi obişnui cu imaginea ei

şi n-am să mai cred că-i o rană,

ci doar un decupaj dadaist din carnea mea.

atunci poate am să mă iert şi eu

ca de un derapaj literar

infantil.

Peste costumul de gală

Mi-am scos pielea de la naftalină, 
mi-am sters-o de apusuri 
cu un burete înmuiat 
în tăcerea fântânii secate 
şi mi-am tras-o de-a dreptul 
peste costumul de gală.

Apoi mi-am tras la sorți dreptul 
de a-mi lăsa pielea să vorbească
şi seismologii au ridicat cortina 
de pe statuia anarhiei.

Iluziile iepelor încorsetate în muşte
au început să joace ascunsa
prin toți porii pielii mele.

Eu mă plimb senin prin mulțime,
privirea mea netăiată împrejur
face slalom printre privirile lor

 îmbălsămate în acte şi artefacte, 
paşii mei calcă nepăsători peste 
potcoavele din flori ale morții,
iar mâinile sărută zorii 
ce plâng îndurerați la căpătâiul nopții.

Supremul zeu al descompunerii

În noaptea asta mă răsfăţ

cu cele mai alese otrăvuri,

aduse ca ofrande de mare preţ

mie, supremului zeu

al descompunerii.

Ah, cât mă bucur când îmi slujiţi!...

De altfel, mi se cuvin din plin

şi sabatul singurătăţii

şi litania indiferenţei

şi tămâierea cadavrului viu.

Doar eu sunt supremul zeu al descompunerii!!!

Slujiţi-mi, deci, voi îngeri luminoşi

până când mirul vostru-mi va spăla

întunecimea.

Iar sufletul meu descompus va pre-gusta învierea.

Îngerul din țipăt

De când l-am alungat ultima oară

îngerul meu s-a mutat

într-un ţipăt înalt.

Locuieşte acolo singur.

ca să nu se plictisească,

urcă şi coboară pe scări

şi îşi numără paşii încontinuu.

Uneori, pe fereastra de jos a ţipătului

se văd paşii fricii alergând spre infinit.

dar îngerul meu e de fiecare dată în partea de sus

aşa că nu vede paşii, ci doar le aude tropăitul...

îi înţelege şi plânge.

Alteori, la fereastra de sus a ţipătului

bate din aripile-i şofonate, angoasa.

atunci îngerul este undeva, pe jos

numără paşii fricii, imprimaţi în asfalt.

Nu aude angoasa,

dar îi simte mirosul de moarte.

atunci îşi acoperă cu aripile nemurirea

şi solidarizează cu ea în tăcere.

De la un timp,

ţipătul se ascute mai tare,

devine mai înalt şi mai îngust.

Îngerului meu nu-i pasă...

şi-a amintit de mine şi plânge.

Lacrimile lui topesc ţipătul

din care renasc eu, la o nouă viaţă

în lumină.

Toate sunt pe dos

În lumea mea toate sunt
întoarse pe dos:
vulpile au cozi de vulpi, 
taurii au coarne de taur, 
iarba tăiată are miros de iarbă tăiată, 
copilul zâmbeşte la zâmbetul mamei, 
bărbatul iubeşte femeia, 
femeia iubeşte bărbatul 
şi peste astea toate 
eterna blasfemie, 
îl simt pe Dumnezeu
în inima mea vie.