TĂCEREA DEVENIND DINTR-O DATĂ MIRACOL

 

Biruința poetului

stă sprijinită de-un nufăr

iubind lumina și înlocuind-o

cu însăși ființa,

cu lacrima

cu graiul atins de flacără

îndură statuile

pe rănile lui

tăcerea devenind dintr-odată

miracol!

 

SCRISOARE MAMEI

 

Din cântecul uitat de mine-acasă

și-aicea mai păstrez o taină-a lui

cu-atâtea patimi care tot m-apasă

și aripa mi-o freamătă pe grui!

 

Păstrează-mi amintirea ca pe-o carte

în fiecare zi s-o răsfoiești

și-o amforă crescută peste suflet

în crezul meu senin să-mi răsădești!

 

RECURS ÎMPOTRIVA CUVINTELOR

 

Domnule Don Quijote

declar recurs împotriva cuvintelor,

împotriva tristeții,

a singurătății lor!

De când mă știu

mi-am început

viața mereu de la capăt!

 

Uneori, când mi-a fost bine

am strigat amețită de splendori

cu câte-un vers alungând

melancoliile din mine

să nu-i rămână nimănui clipa

mi-am mutat amurgul din vară în vară

la ceas hipnotic și sălbăticit!

 

CREPUSCULARE ADÂNCURI

 

Ne desparte orizontul

căptușit cu gămălii de ferigă

albe răspântii din loc în loc

crepusculare adâncuri

ne strigă

ochiul văzduhului

de foc!

 

PRESIMT CUM CADE NOAPTEA ÎN GENUNCHI

 

Presimt cum cade noaptea în genunchi

cu stelele ascunse-n vârf de unchi

frunzarele de umbre mai aproape

au năvălit odaia să-mi îngroape!

A înțepenit tăcerea în buciume

iar cornul Lunii spânzurat de-o turlă

parcă-a pierit întreaga noastră urbe

aud izbind lumina printre hrube!

 

DEVENIRE

 

Ar fi trebuit mamă

încă de la facerea lumii

să mă naști pasăre

în zori să-mi dărui cântecul

în semn de bun găsit

la ferestrele oamenilor

împărțindu-le apostolește iubirea

ca pe-o bucată sfințită de pâine!

 

Doamne, și când mă gândesc

că peste o mie și unul de ani

aș putea deveni

în palma unui Crai Nou

poposit la Curtea Domnească

un firav ghiocel sau poate un fulg de zăpadă

ademenind eternitatea iubirii cu inima

îmi vine de pe acum în cunoștință de cauză

să mă dărui migrației stelelor din livada bunicului

așteptându-le în fiecare primăvară

semințelor de sub brazde încolțirea!

 

TEAMA POETULUI TÂNĂR

 

E o primejdie aproape secretă

teama poetului tânăr,

neputința lui să stea de vorbă noaptea

când are chef și-l paște urâtul

cu spicele grâului,

cu haitele de lupi înfometate ale cerului;

să privească bolta atunci când simte

că-i crapă retina,

să fugă de-acasă de teama părinților cicălitori

pe drumuri întortocheate, inverse

după urmele cerbilor

lăsate în păduri!

 

Acum, când știu că am trecut de 20 de ani

nu mai pot să tac

de teamă că s-ar putea

să explodeze sub pielea planetei

globulele infraroșii ale cerului!

 

LUNA DE MIERE

 

Să te simți vinovată

de larma furnicilor

de mugetul ierbii sălbăticit

de la obârșii încoace

urgisit de-așteptări

ca într-o Lună de miere pustie!

 

E-o năzuință râvnită anapoda:

timpanul ursuz,

ochi privit cu încetinitorul

din nervurile frunzei

întristată de existența urbei

la flacăra unei ucise corăbii

singur salvat cuvântul!

 

 

COLIND

 

Urcând spre amintirile mele

mă bântuie un trandafir golgot.

Rămâi aici, mi se spune.

(Dar eu nu pot Doamne,

nu pot!)

 

PLATOȘĂ

 

Amiros a iarbă cuvintele

șuieră-n aer și latră

muntele, dintele,

rigă de piatră,

salamandră idolatră!

 

Printr-o spuză aiurită de greieri

oacheșă văicărindu-se Luna

vin desculță să-ți cutreier

aerul de totdeauna,

vaierul de-atunci și-acum

platoșa ne descântată,

scrâșnetul rămas pe roată!