Poezii de Lilia Manole

ȚI-AI POTOLIT, IUBITE, FRIGUL?..

Ți-ai potolit, iubite, frigul? Te mai doare?
Din care maladie să ne întoarcem azi?
Poate din iarna cea de fulgi risipitoare,
Sau din săruturi tandre pe obraz?
Poate din febra, ce o zbuciumă furtuna,
Ori poate dintr-un lanț, închis de munți?
Și cum să te plantez eu pentru totdeauna,
În suflet să te impregnez, cu pași mărunți?

Poate din simpla mea incandescență
Să te dezgheți total de frig și indignare,
Să presupun și eu, că, dintr-o imanență,
Avem același loc, așa cum e, sub soare?
Poate în palma vremii să ne ținem,
Să vină viața peste noi, ca niciodată,
Să experimentăm misterul cel ibidem,
Și tot în noi să ne întoarcem, laolaltă?
Poate, în jurul lumii, să-L îmbrățișăm
Pe Dumnezeul sufletelor noastre rare,
În recile sublime simțind, că existăm...
Tu crezi în lucrurile-aceleași, oare?
Ți-ai potolit, iubite, frigul, te mai doare?
Din care maladie să ne întoarcem azi?
Poate dintr-o neînchipuită sărbătoare,
În care mai suntem feriți de un răgaz...


În roșeața zorilor...
în roșeața zorilor
te atingi, și mă detești
ai ocaua florilor
din grădini împărătești.
în priviri se scutur vise
și din aripi dănțuiești
aspirând din lungi abise
să te înalți, ca în povești
zâna zilelor de vară
să te cheme în amiezi
să-ți atingă trupul iară
sufletul să-ți penetrezi.
fructul ramurilor fragezi,
când se mistuie de dor,
ea din zâna cea frumoasă
se preface în izvor,
apoi ție îți absoarbe
vara care ți s-a scris
în Floriile calde,
când nimic nu-aveai nestins...
și-ai rămas să te invoci
însuți tu un tânăr franc
să te cațări sus la bolți
și mie să -mi spui că-ți plac.

ȘI DINCOLO DE NOI SĂ SE MAI NASCĂ-UN SOARE

Cred în sclipiri de dincolo de noi,
În orizontul refractarelor tăceri.
Se simt săgețile-între azi și ieri,
Deasupra lacului, stau nuferi goi...

Aș vrea un fluture din suflet cald
Să te apropie de lacul cel de seară,
În care umbrele se urcă și coboară
Și apele nu se mai scurg în rece vad.

Să te atingi, cu patimi, de mătasea,
Ce sună în urzeala florilor plutinde,
Să îmi acoperi gândurile infinite,
Cu ne-nțelesuri de vise mult duioase.

Pe ochi, descoperind, pe rând, petale
Din nuferii răcoritori, ca mierea udă,
Să -ți fie dorul - patimă, care te -nfruntă,
Și dincolo de noi, să se mai nască-un soare.

LUCEAFĂRUL FERICE

Ferice de Luceafărul cel Eminesc
Și de a Sa telurică Domnie,
Cântările de sfinți nu se opresc
La mijloc de-amintiri și poezie.
-Din zorii, ninși cu crinii albi,
Până la-nsingurata Lună,
Răsai curat, ca un smarald,
Solemna cale-ți să n-apună.
Și uneori, din ploile intense,
Cu fulgii, naufragiați pe tâmple,
Un felinar e dreapta recompensă
Lecturilor ce voi să se întâmple.
Prin geana Lunii, văd lucirea-ți,
Luceafăr, solitudine stelară,
La dulcea-mi suferință aș visa,
Gândind la ceas târziu de seară.
Ferice de Domnia Ta, Mărite
Luceafăr, din cantabilele-mi doruri,
Când ne ferim de gânduri nesfințite,
Doar Eminescu ne străluce din ecouri.

COBOARĂ NOAPTEA

Noaptea, caiere de stele toarce,
De culoarea marmorei bogate,
Ea pletele în vânt și le desface
Și tot creează cerul cu febrilitate.
Un chip divin în ea se proslăvește-
Frumoasa cu ochi mari, catifelați,
Stăpâna ei e Luna, care o păzește
De trecerea tardivă a aștrilor-mpărați.
Coboară noaptea abracadabrant,
Spre Cezar, de o frumusețe androgină,
În visu-i iluzoriu și-n finalu-i fulgurant,
Rămâne în postura-i de Regină.
Și bolta cerului fermecător sclipește,
E noaptea Balului pentru îndrăgostiți-
Divina noapte în dezmierdări-mpletește
Cu firele din stele, pletele de-argint.
În zbuciumul noptatec, dintr-odată,
Veni o stea întârziată, dintr-un alb fuior-
Nepieritoarea Casiopee revărsată
Era într-o noapte împletită din amor.

DIN SUFLETU-MI RĂSCUMPĂRAT

Am crezut, că soarele are o rază ascunsă în mine-
Uite-o!.. Și smulg cu tot pieptul sfâșiat torțile cerului.
Binecuvântarea se plămădește, din credință și pâine,
Din crezul cuvântului scris și scurs în inima clerului.
De-ar fi să trăiesc în gloata de suspiciuni deșarte,
Aș face soarele un fosfor purtător, să- mi lumineze,
Și nopțile să le albesc, prin creionările curate
Ale sfinților ce-mi spală fața, sus-pusă să vegheze.
Dar în credința mea e soare blând, un soare solitar-
Am adunat în el cuvintele, împuternicite de o rugăciune,
Având surâsul să-mi respire în carte, lâng-amnar,
M-am răzvrătit cu sufletul, câlcând pe suspiciune.
În soare mi-e ascunsă raza din sufletu-mi răscumpărat
Și norii se întrec, în lumea cerului- divină, ponderabilă,
Creasem pe cer cuvintele, când totul era uitat,
Și Dumnezeu mi le-a văzut, în haina lor veritabilă.


ACEASTĂ LIRĂ PREACÂNTATĂ

Să scriu un nesfârșit poem iubirii,
Acelei care poate că nici nu există,
Dar știu, că-n urma cânturilor lirei,
O voi găsi, așa cum este, chiar și tristă.
Și-acel poem să îi curpindă sensul,
Prin fibrele, ce se strecor într-un cuvânt,
Departe de tot, ce-ar provoca eresul,
Iubirea vine, fără urme de-a te fi mințit.
Dintr-un tărâm aproape neștiut, apare
Incognoscibilă putere, care te suscită,
Și mișcă lună, stele, sori, iar de dispare-
În reala-i transformare, e lira ce cuvântă...
Și nu ezit, ci scriu poemul pentru ea,
Fie ce-o fi...Știu, poate să mă doară.
Înțelesul ei nu este în accepțiunea mea
Irepetabilă poveste de odinioară.
Ea e fireasca înțelegere a ființei,
Dar în eresuri nu poate exista.
Și se alimentează cu ale credinței
Substanțe... și cu fiorii cei de-a o păstra.
Apoi, tot ea, suflarea, ce mă are,
Coboară într-un inifinit de cugete,
Ce inimii îi sunt un mod de implorare,
De-a fi cu ea, când mă ating de vuiete.
Respir și scriu, scriu și transcend
Poemul, ce pare că nici nu a fost...
Prezent, ca un torent, în spațiul latent,
Și în spontaneitate, are sens și rost.
Și scrie-voi un nesfârșit poem iubirii-
Magia de cuvinte mă copleșește-ndată...
Înșiruind tăceri, suna-vor coarde ale firii,
Iar timpu-mi va lăsa această liră preacântată.