ce vă pasă?
ce știți voi despre mine
mă vedeți fragilă, puternică sau obosită
suferind cu fiecare dimineață
în care mă trezesc singură în așternut
plângând în amiaza nostalgiei
umilindu-mă seara când amurgul
cade pe pereții realității albastre
ofer dragoste și cerșesc iubire
a devenit un leit-motiv banal
pe rețelele interioare de socializare
cu mine însămi
dar ce vă pasă vouă celor
care vă ascundeți
în spatele cuvintelor
cât de adâncă este jalea mea
și cum sângerez prin toți porii amintirilor
clamând un strop de toleranță
ce vă pasă vouă celor care doar judecați
dacă voi mai fi sau nu mâine?
zi de vară 2
orașul miroase a asfalt încins
a caniculă și a praf de pușcă imaginar
trotuarele își deformează platitudinea
sub rolele care-l străbat necontenit
de-a lungul și de-a latul trecerii
orașul miroase a iarmaroc
a țevi de eșapament și a gaze arse
asaltat periodic și irefutabil
de turația motoarelor vieții
în cursa diurnă către un mâine
delirant și nesigur
de dragoste
vreau să-mi vorbești de dragoste
numai de dragoste, iubitul meu
să-mi spui că sunt frumoasă
când merg pe stradă, când mă trezesc dimineața,
când pregătesc micul dejun, prânzul sau cina
sau când navigheze în lumi siderale
să-mi spui cât sunt de frumoasă
când mă ții în brațele serii
și lumea se răstoarnă în vise pierdute
ori regăsite pe esplanada timpului
vreau să-mi vorbești de dragoste, iubitul meu
atunci când ești departe
atunci când ești aproape,
numai de dragoste să-mi vorbești
eu de asta am nevoie
restul, orice
sunt doar magnifice banalități
astăzi vă urăsc bărbați
astăzi vă urăsc bărbați
pentru nopțile nedormite
și pentru diminețile de iarnă
trezite în așternuturile reci ale așteptării
pentru toate amantele știute și neștiute
pentru iubirile voastre ascunse
și vorbele frumoase rostite
ca niște minciuni necesare
pentru săruturile sfâșietoare
de pe coapsa timpului
vă urăsc pentru că aveți nevoie de noi
pentru că sunteți răul necesar existenței noastre
fiindcă ne striviți cu aparenta indiferență
în universul mic al mediului domestic
astăzi vă urăsc bărbați
pentru că este prima zi de septembrie
și că noi, femeile suntem așa de romantice
în această toamnă sfâșietor de tristă
discrete cu primăverile anilor noștri
pretențioase, pasionale și rafinate
atât de frumoase în singuratatea noastră cotidiană, vestale eterne iubindu-vă ca pe niște idoli
de care avem nevoie permanent
astăzi vă urăsc, iubindu-vă neîncetat, bărbați!
sunt o elegie
sunt ca o elegie
scursă pe pereții acestei nopți târzii
lipită ca un poster
pe asfaltul realității
umbrele se strecoară grăbite
pe bulevardele plouate
de melancolie insipidă
pași pierduți, iubiri zădărnicite
în cotidianul peisajului urban
strivită de povara infatuării contemporane
bolnavă de dorința să fiu cu tine
îndurerată de absență
o pădure tăiată
de securea neputinței
un sentiment, un ram stingher,
asta sunt, o elegie!
Ei, și?
sunt vulnerabilă prin dragoste
știu că am fost mereu
am aruncat în sus scânteile fericirii
tornade de artificii au strălucit în univers
constelațiile au râs și plâns cu mine laolaltă
mireasma pădurilor de cetini mi-au pătruns plămânii
și-am inspirat iubirea cu toată vraja ei
am vrut să am alături lună plină luminând
cerul nopților violet ca o certitudine existențială
un felinar cu iz medieval care să lumineze
nostalgiile din nopțile de dor și așteptare
un pom căruia să-i mângâi tandru coaja aspră
și-un cer senin să-mi sprijin fruntea îngândurată
dar am pierdut un tren fugind prin gări pierdute
am rătăcit un gând în delirante vise
împleticindu-mă în hățișurile vieții
am sperat că voi atinge cu vârful degetelor
un colț de stea din cubul de cristal
al unui cneaz cu litere în traista-i ruptă...
ei, și?