Colind timpuriu
Atunci când floarea albă de rozmarin uscat
Se-aşază pe cărarea pe care am umblat,
Atunci ştiu că şi toamna mi-aduce un septembre,
Ce nu mă va-ndura până-n miez de decembre.
Copil naiv, ce umbli cu mâna-n buzunare,
Privit de la fereastră cum seara, pe trotuare,
Te-ncumeţi să te-aşezi, îngândurat de toate,
Ca rozmarinul verde, când verde nu mai poate,
Să-ţi faci din miez de nucă ferită chilioară,
Să-nveţi colindul iernii, cuminte, pân’ la vară,
Să-ţi faci şi bocceluţă din ramuri de pelin,
Apoi s-o târgui bine pe-un pumn de rozmarin...
Şi dacă floarea albă de rozmarin uscat
Va sta sub talpa vremii prin care ai umblat,
Atunci voi şti că toamna se-ndură de septembre,
Colindul iernii tale fiindu-mi alb decembre.
Îmbătrânindu-mă
Am auzit că bolta-i mai aproape,
Am auzit că muntele-i pustiu,
Am auzit că podul peste ape
S-a sfărâmat sub pasul tău târziu
Şi muntele aşteaptă să se crape.
Nu ştiu dacă dorinţa mea-i absurdă,
Nu ştiu dacă pământu-i din pământ,
Nu ştiu dacă aleargă sau doar zburdă
Tomnaticele frunze, care sunt
Pe buzele-mi şi pe urechea-mi surdă.
Nu pot sinele meu să reclădesc,
Nu pot s-aduc un răsărit în mine,
Nu pot să mor murind, nici să trăiesc,
Nu pot să-mpiedic iarna care vine,
Dar pot la mine-n gând să asfinţesc.
Ascult o simfonie învechită
A unui trubadur necunoscut
Şi în această stare chinuită
Stau coatele pe masa mea de lut,
Săpând în liniştirea ghemuită.
Sunt întrebări ce nu mai au răspuns,
Sunt forfote şi glasuri muribunde;
În toate mă aud şi m-am ascuns
Cu norul unei lumi prea furibunde,
Cu zâmbetul şi ochii ce au plâns.
La margini de seară, cânta o vioară
Priveşte cum fluturii zboară în roi,
Priveşte-nainte, priveşte-napoi,
În mine, în tine şi în noi amândoi
Revine o iarnă cu umerii goi.
Rotesc nebunesc – cărarea amară
De frunze şi flori, trecute de-o vară,
Ne-ntoarce-n altarul ce-n noi se coboară –
În mine nu-i noapte, este doar seară.
Se poate s-ating ce nu pot să visez?
Se poate să sting de pe buze un crez,
Care totuşi ne leagă de unicul miez
Şi la care mă rog când îngenunchez?
Luceşte pe ceruri, singură, noaptea,
Stelele, luna, îi ţin mereu partea
Şi-apoi ne deschide, precum deschizi cartea
În care se luptă viaţa cu moartea.
Priveşte cum fluturii zboară, zboară!
Roiuri de frunze privirea-mi doboară...
Ne-ntoarce-n altarul ce-n noi se coboară –
Miezul de soare, văzut prima oară.
Plouă ca-n orice toamnă
Plouă afară cum plouă în mine,
Gândul meu negru de-un tunet se ţine,
Mâna sticleşte în fulger, pe-obraz,
Crengile-uscate-mi lovesc în pervaz.
Liniştea stă la masă cu tine –
Plouă afară cum plouă în mine,
Luna se-neacă-n al mării talaz,
Mâna sticleşte în fulger, pe-obraz.
M-agăţ de lumina ce nu-mi aparţine,
Liniştea stă la masă cu tine:
Vorbeşte-mi de mine, de noapte, necaz;
Luna se-neacă-n al mării talaz.
Cu buzele goale şi mâinile pline,
M-agăţ de lumina ce nu-mi aparţine,
Cu umerii goi şi ochi de topaz,
Vorbeşte-mi de mine, de noapte, necaz...
Plouă afară cum plouă în mine,
Cu buzele goale şi mâinile pline,
Liniştea pleacă, liniştea vine;
Cu umerii goi şi ochi de topaz,
Vorbeşte-mi de noapte, de noi, de necaz.
Rugăciune demodată
Un corb aşezat pe umărul meu
Loveşte, loveşte, loveşte...
Mă-ntreabă de tine şi Dumnezeu –
Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte...
Nu ştiu să-i răspund, putere – să uiţi,
Ce multă, ce multă, ce multă...
Sunt mame ce-şi plâng copiii pierduţi,
Ascultă, ascultă, ascultă...
Un corb aşezat pe umărul meu
Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte...
Mă-ntreabă cine mai e Dumnezeu –
Loveşte, loveşte, loveşte...
Nu pot să mai tac, durere – nu uiţi,
Ascultă, ascultă, ascultă...
E-o mamă-n baltă de lacrimi de sfinţi,
Ce multă, ce multă, ce multă...