Poezii de Luminița Ignea

ars amandi

iubirea asta vine de departe
nu-i sunt decât vremelnic  adăpost,
străluminând cămările deșarte,
ea albiei de vise dă un rost.

iubirea asta preasără în mine
divinul peste tot ce-i omenesc,
n-o iscodesc defel de unde vine,
ci doar la fructu-i dulce jinduiesc.
iubirea asta am mai cunoscut-o
în epopei și -n cele vechi balade
dar niciodată n-am mai priceput-o
pân să mă-ncurce viața în șarade.

imensitatea ce mi-a fost promisă
o tot  măsor cu dor neîndurat,
iubirea asta fost-a deja scrisă,
cu lacrimi acum o trec pe curat.

moartea

mă-nfrupt din moarte-n fiecare zi
să îmi hrănesc făptura efemeră,
hulind  ursita ce îmi hărăzi
o existență tristă și stingheră.

în zori sorb moartea pe-ndelete,
infuzie fierbinte și amară
și ca să-i am prinoasele complete,
o inhalez cu fumul de țigară.

în fiecare seară, un pahar,
cu ea ciocnesc, să-i treacă de urât,
împuținând prezentul avatar,
cu stăruință-ncerc să o-ntărât.

și-n orice noapte, fără-ntârziere,
maiestuasă,-n rochie de gală,
ea vine dulce, ca o mângâiere,
ce înflorește-n mine, senzuală.

o blestem și o chem deopotrivă,
mi-e și altar, îmi e și Dumnezeu,
în mine moartea-i vie și nativă
și o iubesc, căci moartea mea sunt eu.


nu sunt poet

nu sunt poet, doar furier de rând
care claseză vechi scrisori uitate,
într-o cazarmă părăsită de curând,
sub scutul ce veghează toate.

nu am Pegas, sunt doar un alpinist,
escaladând Olimpuri de cuvinte,
cu cerbicia unui arivist
păgân, dar jinduind la cele sfinte.

sunt pivnicerul marilor banchete,
cel care bea cu regele din cană,
treaz niciodată, fără să se-mbete,
căci Pan nu ești, dacă n-ai pană.

nu sunt poet, dar am biblioteci
de gânduri și icoane neclasate,
prin care cu durere îmi croiesc poteci,
și-mi port iubirea ca pe-o macetă-n spate.
toamna

ne coace toamna pe-ndelete
în soare dulce de Răpciune
și , uite, ce subtil, în plete,
fire de brumă ne tot pune.

la soare dulce de Răpciune,
apusul pare-a vremui,
visul se umple de lacune
și carnea-prinde-a  viermui.

doar doru-i  încă mai aprins
sub soare dulce de Răpciune,
cuvântul nu se lasă-nvins
și  parcă tot mai are-a spune.

insidioasă și tenace,
cu soare dulce de Răpciune,
face iar,  toamna, ea ce face,
până de de tot ne va răpune.

vivat!

fiindcă nopți de chin mi-ai vegheat
și mi-ai dat înflorirea târzie,
izbăvire mi-ai fost și păcat,
să trăiești, la mulți ani, Poezie!

fiindcă mult ți-am dat de-ndurat
cu metafora mea ageamie,
pângărind  trupul tău preacurat,
să trăiești, la mulți ani, Poezie!

fiindcă -mi ierți că des te-am uitat,
abjururând pentr-o tristră simbrie,
cu tine murit-am și tu m-ai  salvat,
să trăiești, la mulți ani, Poezie!

odeletă

poezia e o fată bătrână,
își face părul cu drotul,
își poartă trupul gol și subțire
pe sub capotul cu flori violet;
ea nu stă la taclale,
nu târguiește la piață,
preferă să moară de foame
decât să ia cu-mprumut;

drama, sora ei cea frivolă,
a schimbat planeta în odaliscă,
tragedia s-a făcut știristă,
povestea, tarnita noastră
cea de toate zilele,
ni se dă pe cartelă,
umorul a ajuns
ajutor social;

poezia locuiește într-un bloc
de prefabricate
care de departe
pare un turn de fildeș,
ea umblă cu papuci de pâslă
prin cotloane de suflet
și lasă o dâră de lumină
 în colbul înstrăinării
de sine.

rorschach

o lacrimă cade pe foaia nescrisă.
împăturesc foaia,
o deschid
și privesc.
iată o insulă ondulând
relieful alb
al singurătății.

o lacrimă cade pe acest poem.
împăturesc cu grija foaia,
o deschid
și văd.
cuvintele albastre au luat
chipul tău.

regio expres

ca un tren cu enervant
de multe vagoane
îmi curge viața
pe dinainte;

blocată la bariera
prezentului,
nu mai știu dacă încă
sunt vie,
sau  acei ce-mi trec
pe alături
îmi întrețin această tristă
mișcătoare
 iluzie.

Ofelia pe ape s-a-necat

o fată s-a dus pe o insulă
ca să moară.
mesajul ei ajunge la noi într-o sticlă,
rotund și curat ca o perlă
rostogolită în tină.
poetul, o cutie a milei,
ne plătește
răscumpărarea.
în lupta sa neștiută,
poemul nu-i mai este armură,
ci rană deschisă ce sângerează
cuvinte.
și nimeni nu-i să ducă
scoica la ureche
ca să-i asculte tumultul.
și nimeni nu se întreabă,
atunci când admiră un apus pe mare,
ce se întâmplă cu insula.
 
paragraf

cuvintele noastre făceau amor.
ce tandră -ncleștare
între silabe
și câtă muzică în rotirea planetară
a fonemelor limpezi.

cuvintele mele se prosternau,
sorbind virilitatea ideatică
a cuvintelor sale.
cuvintele lui umpleau golurile din
mult stângacea -mi rostire.

cuvintele noastre făceau dragoste
printre cărți
și eu mă întrebam cât din noi
e în ele
și cât din cuvântul dintâi.

cuvintele noastre fumau țigara de după
și noi stăteam solemni
ca niște semne de punctuație
puse atât de precis
într-un scurt paragraf.