Poezii de Mady Ivănescu

INVIDIA

Tăcută și parșivă precum Naja,
se strecoară-ncetișor,
și pătrunde, ea, vicleana în
sufletul multora.
Stă, adulmecă și-atacă, că
de-atăt o duce mintea…

Și tot ea se supără!

Tu, vicleano, habar n-ai,
antidotul pentru tine
mulți îl știu și ți-l aplică,
ignorăndu-te total.

Un colos te crezi,urâto,
când de fapt ești,
O micime!  

De-aș avea…

De-aș avea putere,
suflete cernite aș albi.

De-aș avea putere,
foame și război în lume
n-ar mai fi.

De-aș avea putere,
trupuri falnice aș face,
de nici o boală n-ar ști.

Am gusta din Rai
de-acum,
nu cândva
și undeva…… 

Nemurire

Ca să te caut nemurire,
pământu-n lung și-n lat
l-am străbătut.

Și am găsit-o-n văi și munți,
în neamul meu cel strămoșesc,
și-n frumusețea florilor.

Al meu
este pământul
în toată măreția lui,
cu tot ce are de milenii.

Al meu
va fi și Universul,
iar taina am să i-o dezlg,
cândva…
călătorind,
nemuritoare printre stele

Transformare

Mă voi transforma
într-o pasăre de foc
și voi zbura prin înalturi
fără stavilă.

Voi străbate pământul
în lung și lat
cercetând inimile semenilor mei
cu mult temei.
De-am s-o găsesc întnecată,
voi smulge din ea
bucată cu bucată,

apoi,
mă voi preface-n grădinar
și-n piepturile lor
voi sădi iubire
care va încolți
și-abia atunci
ei vor cunoaște
fericirea.

Mă voi urca din nou spre-'nalturi
ca o ciocârlie
și voi duce iubirea
în nemurire.

Aceasta este
menirea mea.

De-aș fi...

De-aș fi o ciocârlie-n zbor,
m-aș pierde-n albul unui nor
și v-aș trimite-un cânt
pe-o aripă de vânt.

Iar trilul călător
Vă va-nsoți cu dor
Timid, fermecător,
Va fi duios alin
în zilele de chin.

De-aș fi o ciocârlie- ‘n zbor....  

DIN CAND IN CAND

De mine-ţi este dor
Când soarele-i puternic
Iar eu c-o adiere
Îţi răcoresc obrajii
Mă joc prin părul tău
Sunt vântul cel poznaş

Mă plimb prin astă lume,
Văd chipuri fericite
Şi-atunci merg mai departe
Sunt vântul călător...

Zăresc în depărtare,
Un trup încovoiat
Durerea lui mi-o spune...
Un Uragan devin
Şi spulber tot din calea-i
Îi netezesc cărarea
Şi sufletu-i alin

Din când în când..
În seri dogorâtoare
Când soarele apune
De mine-ţi este dor

Sunt vântul călător... 

Unde

Acolo unde
păsările călătoare
pleacă
aș vrea să merg
și eu,

unde-i mult soare
și iubire,
unde-i mireasma florilor,
unde omenia
alungă nori,
amar și vaiet,
unde apele curgătoare
duc la vale
tot ce-i rău
iar pacea
mai domnește,
acolo vreau
și eu să merg.

Unde?

Zorii dimineții

Venit-am pe lume
în zorii dimineții,
deasupra norilor,
în zbor, din înălțimi.

Menirea mea
e dată de Divinul
și îngeri păzitori,
ce mă-nsoțesc
continuu
în drumul meu prin viață.

Venit-au ursitoare
la căpătâiul meu,
pe rând,
lasându-și darul:

„Să zbori mereu cu
suflet liber,
și frumusețea s-o aduci
de-a pururi peste semeni.

De vei ști ce-i tristețea,
să o alungi c-un zâmbet.

De vei simți trădarea,
Tu, iartă!.

Iubirea ce ți-e dată,
revars-o omenirii,
și suflete alină. .

Eu,
o rândunică-n zbor….
voi iubi iubirea,
din zorii dimineții
și până-n clipa
ultimului zbor! 

Călătorie

Atâtea gânduri vin și pleacă
ce dau năvală-n mintea mea,
o simfonie de culori,
ce dreptu-și cer a cuvânta

Un gând mă poartă-n zări, departe.
Ce gând hoinar, cutezător!
E-așa de mult până departe…

Le-ascult și-ncerc a mi le ordona,
apoi le urc în vârf de munte,
iar de acolo le dau drumul,
în patru puncte cardinale.

Sunt încărcate cu iubire,
și-n zborul lor ar vrea
să facă lumea mai frumoasă. 

Cine sunt?

Sunt o Necunoscută,
ce multe aş vrea să ştiu...
- Ce nu ştii?
( mă-ntreabă al meu suflet )
- Din câte necunoscute... sunt,
aș vrea,
aş vrea să ştiu
cine sunt.
- Cum să nu ştii?!
- Prea bine-ți spun,
nu ştiu!

Când dorul mă cuprinde
de neamul strămoşesc,
știu că sunt Dorul...

Când zbor deasupra
țării mele,
Frumuseţe ştiu că sunt.

Când rugă înalț spre Univers
ca lumea-n pace să trăiască,
Iubire ştiu că sunt.

Cine sunt ?
Știu:
sunt Eu!  

VACANŢĂ

Ce minunată eşti tu, vară
Când soarele răsare
Pe-un cer de peruzea.

E-atâta frumuseţe
Oriunde te-ai uita.
De vrei să mergi la munte,
Cu drag te va primi,
Poteci ce abia aşteaptă
A fi cutreierate.
Iar de vei osteni,
Sub bradul falnic
Odihnă vei găsi.

De vrei să mergi la
Marea cea albastră,
În valuri să te scalzi,
Aceasta-ţi va şopti
Povești nemuritoare,
De dragoste aprinsă
Spuse sub clar de lună.

Ce minunată eşti tu, vară!
 

Tu!

Intr-o zi…
mi-ai mângâiat
părul
cu privirea,
iar surâsul tău
mi s-a așternut
pe pleoape.

Mi-ai pictat sufletul
în culorile curcubeului,
iar inima mea
a reînviat,
auzindu-ți șoaptele suave.

Din acea zi
am știu,
din nou,
că,
pot să
Fiu ……

Dor

Privesc la apusul de soare
la norii ușori ce se-adună
si simt cum,
hoțește,
toamna se strecoară.
Gandu-mi aleargă
la vara fierbinte,
la marea-nspumată,
la zile ce-au fost
desprinse din basm,
la El.

Mă cuprinde un dor
aș vrea să înot
ca în ziua aceea în care,
în larg m-am avantat,
iar El m-a purtat
de mijloc,
spre mal,
șoptindu-mi :
“ Iubito, ce faci ? ”

La marginea mării
mă opresc,
iar valul,
sfios,
îmi mângâie o gleznă,
în timp ce vântul
mi-aduce vestea:
“ Vino iubito,
să mergem departe!”

Sărut marea,
promit să revin
și plec fericită
spre alt anotimp.  

DE TRECI…….

De treci codrii pân’ la mine,
fie vremea bună, rea,
eu în prag te-oi aștepta.

Cu-n surâs am să te-ntâmpin,
fruntea să ți-o răcoresc,
și-ți voi da cireșe coapte,
foamea să ți-o potolesc.

Tu, apoi, șoptit, vei spune,
ce știu eu, și drag îmi este,
că, de dorul meu ai trece
și prin foc și apa rece….
 

Suflet pereche

Plutesc
spre labirintul
sufletului tău...

Pătrund în inimă,
o simt fremătând,
și-ncerc în braille
să descifrez
paleta de culori
ascunse-n ea….

Sunt calde
și-ncep a dansa
într-un amestec
de roșu aprins,
se-mplestesc
cu-albastrul senin,
iar verdele crud
e-acolo, demult..
și-apoi,
se așează cumimți
în cerc de lumină.

Mă simt,
mă atrag
și mă cheamă
spre ele,
inspir și expir
frumusețe
alături de-un
Suflet pereche.

Chemarea mării

Marea m-atrage,
mă cheamă din nou.
E toamnă, e frig,
dar nu preget
defel,
îmi iau paltonul,
bereta,
fularul cel nou
și-alerg înspre ea,
de mână cu el.

Pe plaja pustie
privesc înspre noi,
doar doi pescăruși
cu ochii vioi.
Dantele de valuri
se-arată zglobii.
Pe țărm,
amintirile noastre
sunt vii.

Sărutul prelung
îl dăm mării
cadou,
iar ea înțelege
că suntem,
din nou.