Poezii de Anica Andrei-Fraschini

m-am trezit...

am visat...
trăgeam marea ca pe un sertar
trișam cu două sertare...
mă îmbrățișa baldachinul zărilor
și sărutul venea păpădie
pe fereastra norilor mielușei...
sunete din poezii adolescentine
cântau în cochilii neastâmpărate
vuiau ademenitor a vrajă

pe zațul blând sidefat
al plajelor calde moi nesfârșite...
gustul dragostei dintâi
mă împresura cu aerul lui
insistent dezinvolt
mă adia eșarfă mătăsoasă...
cedam frumusețe de citadelă
feciorelnică năbădăioasă
jucăușă țigancă
într-un crepuscul alunecător
spre înălțare nemurire...
m-am trezit
iubirea era neatinsă
floare de crin...

măslini

mă pierd în iarnă uneori
cu șlapi și pantaloni scurți
pe un fond albastru compact
unde niște palmieri
mă privesc indecent
de ajung să mă pierd
și în vara câștigată prin efracție...
o clipă de beție
ce vede până departe
copacii întristați
în sezonul de vânătoare
și țăcănitul armelor deviate
tocmai către spuma molcomă a valurilor
din creierul meu îndrăgostit
ca o ființă primară
de sine stătătoare...
pierdere și câștig
în balanță analitică...
mă adună frigul
de pe drumurile
înecate în nisip alb
îmi pune ghinde sub tălpi
și-mi arată de la mustrător
până la vindicativ
măslinii îmbrobodiți
din grădina casei altora...

mantia

văd poezie-n fiecare frunză
ce și-a culcat pe pământ resemnarea
poate că versul e viață...
caut și nu pot întreba
pe nimeni
nicăieri...
povestea mea se destramă
ca odgonul
în ițe și scame
împrăștiate în patru
șapte vânturi
și se adună din toate lumile
blogurile timpurile
nu se încadrează în niciun tipar
în nicio recomandare
în niciun titlu
rubrică sau capitol
sau eră...
mă simt privită înăuntru
destul de spiritual
ca să vreau să mă dezbrac
de materialul anatomic
și să rămân doar în neglijeul
laserului privirilor
să scormonesc la rându-mi
tăcerile ce vin dinspre
cineva necunoscut
până la îmbrăcarea lor
cu mantia imaculată
a iubirii virtuale
de pe urmă...

să rămân

cu cine să mă iau la harță
glăsuirile se resorb
o mașină a oprit fix lângă
piciorul meu
ne-am zâmbit
prin geamuri fumurii
când mă îndreptam
repetat-rutinat
spre casa din vis
ca un diez
și mă așezam
la biroul gemând
crăpând
de manuscrise...
dau filmul înapoi
de câte ori vreau
fluidul aeriform
ce curge între noi
nu interesează
nici pădurea
ce mi-a scormonit
mulțime de pași
nici omul
care-mi învăluie zilele
nici dormirea
ce-mi amorțește nopțile
până la temere...
mesajul a sosit
e întreg
ascuns sub preșul de la
intrarea în visele mele,
unde nu va fi niciodată
frig
ca-n viață...
să nu mai vrei să retragi curgerea
să alungi trăirea
s-o respingi...
aflu tot ce mă face să rămân
cu botina atinsă
azi îmi fac pașii din carton
rouge vermillon
mărunțit
și înaintez pe cale de lumină...

trifoi cu patru foi

expulzăm spațiile interioare
ne ajutăm
ne aplaudăm
ne valorizăm...
ideile bune vin la sfârșit
într-o cupă festivă
un sfert de oră din fiecare azi
compostat în majuscule
poate fi mai bun pentru moral
decât orice răsturnări de "in love"
de pasaje fierbinți și nedivulgate
din vieți anterioare
unde ceva nu funcționa rotund...
donner et abandonner
aduc noi contrarieri
el vede multe obiecte și bani
copie toate dorințele de îmbogățire
apărute în mass-media
ea se așterne în trifoiul
selecționat cu patru foi
bea roua de pe flori
păstrează slove de amor
în caietul cu două sute de file
își ia viața în propriile mâini
și întreține iubirea de sine stătătoare

leagăn

mă cifrez
ca să transmit
mesaje subliminale
încadrate de melodii fine
imagini color pastel
ondulat ca de tantra
gândul pleacă direct
cu sentimentul
două chei
nu se mai concretizează
în vocabule
rețeaua globală îmi preia
trăirea
mai întâi o admiră
o contemplă
o meditează
o macerează
se hrănește din ea
până la creștere
imunizare
maturizare
imortalizare
luați și vă veseliți
potoliți-vă foamea de absolut
dragi rețele de orice
care mă străbateți orizontal
vertical
mult transversal
douășpatru din douășpatru
eu mi-s mândră și cifrată
mă împac cu gândul tuturor
și mi-e dor da' tare dor
în leagănul poeziei
de dimineață până târziu
când mor mă nasc și nu mai știu

nodul

corp destinat somnului,
cu ochi rotitori,
creier și organ sexual...
nodul ce rămâne în interior,
frământat ca o pastă prea dură,
de mâini bune pentru olărit...
mă uit la fereastră și visul dispare,
sap toată noaptea la sfaturi...
impresia e ca o imprimare,
auto-chestionare ce dăinuie
secret, cifrat, șifonat,
cofrat, îmbălsămat...
doream călătoria împreună,
și aici,
și dincolo,
cu obiectul anagramelor citite pe buze,
verbe și reverberări...
reamintește-mi gura plină
de rostiri alese pe sprânceană,
de la pâinea din porumb, la ceramică,
amândouă - treburi de cuptor...
aș vrea să caut în șură
surcele care să ațâțe,
vreau mirosul de fum...
începe să nu-mi mai pese,
e o vindecare sau e grav, doctore?

aer ciuruit

ies din nopți,
calc pe zile ca pe dale
pudrate cu mușchi și licheni...
uneori îngenunchez,
cu privirea țintită la spori și raze răsturnate,
de un astru aplatizat...
alteori bărbia mi se înalță
și văd tristeți înnegurând chipuri
care traversează un aer
ciuruit de noxe,
vai, la fel ca tinerii, de kalașnikov...
dar puține capete contemplă iarba zilelor,
sunetul unui nechezat
din herghelia amintirilor,
scrierile unora dintre semeni...
mă împotrivesc legilor fiziologiei proprii,
de sub palme, îmi iese un trăpaș din lut,
trăgând, anevoie, un car de sfeclă roșie,
în două cu bulgări de pământ...
cum stau la un metru sub ploaie,
ca-ntr-un adăpost anti-anatomic,
mă năpădesc stări de agregare
fără gânduri...

violoncel

ne citim între noi
creștem așa
sub ploi și antibiotice
parcă ar fi două goluri
în zidul întoarcerii
să le umplem cu
încredere
se mai încheie o zi
ca un nasture
invazie de faceri
desfaceri
afaceri
coaceri
era bine făcută lumea
a apărut omul
să se joace cu ea
uitați-vă cum
ne punem de acord
asupra adevărului
îi acordăm un conținut
convenim
consumăm istorie
siguranță nucleară
violoncelul lui Offenbach...

Ne...

Voi face haltă-n umbra de neclipă,
Cadran solar și sâmbure ce sunt,
Voi fi o ne-esență de cuvânt,
Bine ascunsă-n pleavă, nepământ
Și nedurere-a traiului, risipă

De scrâșnet alb, dogoritor în noapte,
Uitare, neaducere aminte,
Voi fi în suflul neînalt, cuminte,
Cu cei rămași sub șoapte, jurăminte
Prea efemere, mult nerespectate...

Mai pun o vorbă-n spuma astei ploi,
Să se deșire firul de poveste,
Să treacă iute tot ce-acum nu este,
Să vină timpuri candide, celeste,
Trena s-atingă dulce nenoroi...

Îmi fac culcuș din starea de negrabă,
Mă dumiresc, rămân nedumerită,
Purtată sunt de marea neispită,
În barca ielelor ce se mărită
Cu falduri, fără nicio altă treabă...

Nesomnul mi-a plecat în țări străine.
Palpabilă nu poate fi absența,
Tot așa cum iubirea și clemența
Sunt mult mai șterse decât vehemența
Cu care mă rotesc și prost, și bine...

În jocul nediurn și nesălbatic,
În teama de nefiri netransparente,
Se fac ne-grindine incandescente,
Din toate plictiselile curente,
Ale aceluiași banal ritm, netematic...

Mă-nhață timpul cu a lui ne-trompă,
Trec și petrec ca orișicare altul,
Până s-ajung la Cerul, Prea-Înaltul,
Mă iau la trântă rece, cu asfaltul
Și teorii cu mare T, în pompă !

Iertată-mi fie, azi, ne-călăuza
Prin stufărișul unor netrăiri
Care anticipează amintiri
Din neminutele de haz și de uimiri,
Când m-am jucat în vers doar cu ne-muza...