Poezii de Marilena Tiugan

dimineaţă de copil

lia nu e fetiţa cu păr auriu cu ochi verzi şi cămăşuţă înălbită
nu e o fetiţă din oraş sau dintr-un sat
nu e nici fluture nici hulub
e stăpâna tuturor păpădiilor
venită de pe pământul desenelor
uşoară ca o respiraţie de
copil ce arată calea libelulelor sub reflectoare
galbene străpunse de frunziş în poiana

ţesută între pânze de păianjen

cu atâta tandreţe copilă
te salută
din aer cu un fâlfâit de aripi
derutate păsările contaminate de puful alb
de ce au tăcut greierii
ar fi trebuit să fie prezenţi la concert
să ţopăie la refren în timp ce
umbreluţe albe-secetoase zboară într-un dans
al corolelor cuibărite uscate
pe povârnişurile umede cu care
se împrietenesc

nu plânge copilă pentru
galbenul
acelor
zile
vor fi mai multe cele ce luminează
 
cât cea mai mică floare

mă visam
mai mică decât o păpădie un ghiocel de pădure sau o tămâioară
mai mică decât un năsturaş alb din poiană
cât cea mai mică floare ce există
pe care n-o vede decât cel ce o caută  până când o va găsi
ascunsă între
năvalnice fire de iarbă
crescute anapoda peste corola ce-i seamănă

pentru o clipă lăsându-se în voia ei
când s-ar apleca s-o rupă
mă rugam
să n-o trezească
s-o lase să se viseze mai departe
în grădina de flori solitare hrănite cu respiraţia vântului
floarea cea mai înaltă din vârful unei tulpini de nalbă
fără să-i fie văzuţi sub pleoapele închise
grăunţii de teamă şi singurătate
în anotimpul mai lung decât altele

seară curioasă

descopăr serii aceeaşi stare
pentru că prea tânjeşte să afle ce simt
îi voi îngădui numai atât
cât să nu se simtă în surghiun

peste puţin timp ea însăşi
se va strecura tiptil-tiptil în
noapte
şi atunci dispărând nu va mai fi chip
să ascundă că face parte din ea

vor veni seri mai istovitoare decât
aceasta ce e numai curioasă
voi sta de multe ori cu inima strânsă
deşi ştiu că pe pământ nopţii
îi urmează dimineaţa
 
pentru căutare

ce culoare-i asta
de ce mă duci în eroare toamnă
înainte de şapte ani
aş fi recunoscut-o dintr-o privire
mama a fost cea care m-a aruncat într-un râu de culori
să învăţ a înota în fluviul
ce va trece prin inimă în
cascade cu zgomotul unei planete

îmi plăcea pădurea toamna
nu înţelegeam prea bine că nu mai era vară
mă amuzam văzând oamenii
ca pe jucăriile mele din ghinde
care puteau să nască alte păduri

tata deplângea nucul din mijlocul grădinii
incendiat într-o noapte de un fulger
aşa am aflat cât de repede pot fi ucişi copacii

m-am omorât cu zile în căutări prin ape tulburi
aşa am aflat ce e moartea
am învăţat să visez
visând/
acum ce să fac eu cu atâta apă
ce să fac eu acum cu atâtea corabii/
în cele din urmă
am învăţat să-mi rămân în grădină
lângă izvorul de ieri şi de mâine
plantând ghinde pe cele patru laturi

poemul dintre ziduri

mă aşez pe prima treaptă a scării
înălţător îl socotesc primul pas
un monolog despre mine
o ieşire din timp altfel scara coboară nu vine spre în sus/
nu-i făcută să fie de capul ei

deschid caietul cu însemnări la-ntâmplare
citesc din propriile versuri fiinţelor
misterioase prinse între ziduri/ ele ştiu să asculte pe-ndelete
de la zidire

văd ce-i acolo în umezeală şi în întuneric/ lumea vie în care
minunile nu durează numai trei zile
(n-am spus mai devreme/ casa mea are ziduri duble
între ele ca un fagure perne de aer se lăfăie nestingherite)
stau aproape cu urechea de zidul neted ca o coală de hârtie
aud cum se strâng unele în altele minusculele vietăţi
ce nu aşteaptă nimic doar înfulecă aerul
hulpave să respire

în poemul dintre ziduri se făcuse an nou/ se deschisese
al treilea ochi şi totul s-a întâmplat brusc
am văzut crăpătura din zid pe care
atunci numai eu am văzut-o
 
simetrie aproximativă

gândesc ciudat
în fiecare zi mă gândesc la toamnă ca şi cum nu m-aş gândi
(nesfârşitele desprinderi închise-n propriul cap
nu cer să fie înţelese prin ricoşeu)
au fost multe toamne
venite din ochii zărilor cu acelaşi foşnet
însă ca aceasta
ce mă face să păşesc mai gingaş
n-a fost niciuna aşezată la picioarele mele
au venit pe rând
unele s-au ascuns într-un ulcior cum au venit
niciodată nu voi şti
dintre ele care să fi fost cea adevărată
pierdută în marea verde a pupilelor
toamna are şapte ani
 
fior

vântul nu bate/ şi nu e o invenţie/
ca să fiu dreaptă mi se pare
un fior
trece grăbit
peste file îngălbenite
desprinse
din
caietul meu de însemnări/ ce mi-a ros nopţile
ca un şoricel ataşat de toate secundele/
oh cât de albe sunteţi
coli albe ce-mi treziţi visul
înainte de-a vă risipi
petale
deveniţi flori
înainte de-a risipi între depărtări
clinchete
deveniţi clopoţei
 
roză purpurie

văzându-te cum înfloreşti tânjesc după
ziua aceea când îmbrăcam primul sarafan
şi tu eşti de catifea
eşti
mâna mamei potrivind volanele/ blândă atingere
în mijlocul unei zile însufleţite/
între depărtări eşti însăşi catifeaua roză trecătoare
tu mă duci dincolo de mine însămi în tăcerea
dintre cuvinte să-mi găsesc un oftat calm
ca o alinare sub care
există
ceva
pe care îl ţin minte
purpuriu
 
limită

mă cufund în tăcere pentru a mă adăposti
între plecări
chem hulubi albi să lase câte o pană pe care
s-o lipesc
când nu mă vede nimeni
cu trei degete pe trupul brumat al cuvintelor
să încălzească palmele ce sapă în gânduri şi pun pe tâmple
blândeţile şi liniştea lebedelor ce aud ceaţa cu zgomot de rouă
năucitoare stare până să pricep care-i limita în tăcere când
nu pot exprima ceva
chiar dacă primejdiile îmi par mai puţine nu
nu m-am desprins de timiditate
copil
plâng la toate atentă fiindcă
nu mai sunt
 
 urgenţă

aud un ecou
Iisuse vorbim ca-ntre adulţi răspunde-mi
e doar un creat sau e deja pui
se mişcă de parcă-ar tremura
poate are nevoie de ajutor
îl văd sub straturi albe ghemuit şi aud
ca un suspin un sunet vag venind din ou
Doamne te rog ai grijă Tu de fiinţa încă nenăscută
nu poate sparge coaja cu ciocul ei de lapte
bine păzită ajut-o să vină la lumină
în lumea nouă-nouţă ce o va ţine în alertă
va trebui să alerge neîntrerupt
de va ajunge afară nu va şti să comunice
de va întreba nu i se va da niciun răspuns
de-i va fi frig poate se va lăsa uşor mângâiată şi
am s-o încălzesc cu palmele
de-i va fi foame am s-o hrănesc
dar după aceea
cum să-i spun că e făcută să se-ncălzească şi să se hrănească
singură
într-o lume despre care nici eu nu ştiu nimic

de emoţie văd cum se ridică valuri de cretă
în cazne crapă coaja oului
realitatea singura pare să înţeleagă
aceste clipe
ce se aliniază la start şi nu mai pot fi calme
 
poezie nescrisă

când cerul împrumută culoarea macilor
adaug zile în plus calendarului meu
câte una pentru fiecare apus neuzat
grăbindu-mă să colind locuri
unde nu am fost niciodată în casa clopoţeilor
să le ating trupul lor ireal din clinchete

înainte de răsărit
dacă cineva mă întreabă ceva despre ei
nu voi şti să răspund poate
adierile dimineţii
reîncarnate în fluturi de cristal
mişcând aerul
între file de poezie nescrisă
 
îngerul cuvântului

s-a trezit mai întâi trezirea
m-a tras după ea
într-o zi de luni când îngerul meu
încă dormea/ să mai crească mi-am zis

începea săptămâna la amiază
dar nu l-am apostrofat
i-am sărutat doar cu ochii albeaţa penelor
şi gândul a întrecut aşteptarea
aripile-i erau mai mari
în sinea lui nici nu se vedea cum devenise
cuvânt
şi
înţelesul
îl trezise din somn

atunci am început să cred că
îngerul meu stă lângă mine
treaz
în acele ore
rămase din zile şi în cele din toate nopţile
ca o sare ce-mi lipseşte
peste ceva dintr-un vers
 
dacă aş mai avea

oglinda inundată de vară
cu chip de când nu eram nici copil nici bătrână
oglinda cu dulci păcate şi bucurii
în umbre de nori ce învăluie valea răvăşită
oh dacă aş mai avea-o în
agenţia mea filantropică de dăruit
grădini
aripi de păsări
raze de soare
priviri cu sclipiri
mirosul de iarbă crudă
fluieratul unui tren ce tocmai soseşte în gară

cum mă încăpăţânez ca o pisică
sub soarele binefăcător pentru tufănele
din toate acestea să mai păstrez
câte ceva
pentru toamna mea încoronată
 
dincolo de zidul despărţitor

mi-amintesc numai
învierea de frica frigului din ea
o formă cu aripi/ nici acum nu ştiu ce-a fost/
mi s-a aşezat
într-o zi pe degetul arătător întins spre
o zare
depărtată atât cât să nu pot măsura niciodată distanţa dintre noi
şi am înţeles mai bine dependenţa de viaţa păsărilor
sau numai mă făceam

nu aş vrea să mă mint
de aceea iau în calcul în cele din urmă
şi croncănitoarea ce dădea târcoale cochiliei
în care mă retrăsesem
poate atunci oi fi murit prima oară
când s-a lăsat a odihnă din zbor
pe tronul de nori pe care
fără voia mea mă aşeza destinul
legată la ochi cu o fâşie de mătase neagră
în timp ce un foc cu vâlvătăi ardea în faţa unor copaci
goi profilaţi pe fundaluri verzi

dincolo de zidul despărţitor al clipelor împăcate
am înviat a doua oară/ am ştiut că mi-e cald şi
nu am teamă de pasări negre ascunse într-un
cap de cuvânt
ce mă compuneau mai visătoare ca până acum
 
 
când sunt foarte singură

mă joc cu
imaginea din oglindă
îi surâd cu subînţeles şi o invit să se apropie
ne privim în ochi mă vezi o întreb nu mă face să aştept
silabiseşte-mi numele să văd dacă ştii cine sunt
restul am priceput eu
sunt nişte file cu poveşti/ o stranie bucurie
ce profită de bucuria mea
un dar ce suplineşte orice pierdere/
nu ştii să-mi răspunzi din ce motiv sunt mereu aceeaşi
îmi dai atâta speranţă când
gura ta îmi fură cuvintele din a mea
şi totuşi nu ştii nimic
ştiu că exişti îmi spui într-un târziu
târziu
 
în interiorul unui zid chinezesc

cam în dreptul ochilor
se aprind lumini la două ferestre
pe întunecata faţă a nopţii
alertată umbra-mi se mişcă de colo-colo preocupată
de degetele amorţite mai mari decât trupul

de aici începe ziua
trezită de
cuvinte din prezent
cutreierătoare de la un capăt la altul în
lumea singurătăţii ce ar fi vrut să-mi spună ceva
despre foame şi sete/ pâinea şi
apa din rădăcina pământului/
în suspine existenţiale nu au linişte
am început să vorbesc şi eu şi nu mai tac
iau cu mine cealaltă parte a luminii
unde zorii se adună în interiorul unui zid chinezesc
n-o mai fi început pe undeva un război
nu mai întreb mai bine să nu ştiu
m-aş pregăti pentru un pic de
iubire
cel puţin s-o visez nici pentru iubire nu mai e vreme
ostaşul nu se îndrăgosteşte şi nu scrie scrisori de dragoste în timp de pace
dovezile nu au valoare singurătatea e un teatru de război
pe podul pe care defilează insomnia
mai fac un loc pentru câteva
flamuri pe care le flutur
ca pe o veste bună într-o pace temporară după ce zorii
s-au trezit în interiorul unui zid chinezesc
pentru cel ce încă doarme de oboseala zilei de ieri
 
spune-mi o poveste

decor al serilor mele de galben şi ocru
m-ai învăţat fără să-mi ceri ceva
ce e vital/ ce m-ar scoate din captivitate
să mângâi cu privirea acest soare echivoc
să-mi întăresc aripile de ceară fără să privesc sceptică cerul
nu-mi limita însă vederea într-un labirint cu stele
reîncălzeşte-mi leagănul
aşază-mi perna
mângâie-mi obrajii
sărută-mă pe frunte
înveleşte-mă
leagănă-mă
spune-mi o poveste
să nu mă tem de mine
şi nici de dragoste mai mult decât de moarte